Căldură umană

Asta-i încheierea unei trilogii pentru care am primit un număr moderat de lauri și de glorie. Părțile unu și doi le citiți aici și aici.

 

Tufe de trandafiri umpleau câmpul. Trandafiri cât vedeai cu ochii. Roșii, roz, rareori albi. Își croia drum cu securea printre ei. Încercau să-l întoarcă din drum cu spinii lor, dar el nu le simțea mângâierea. Înainta impasibil la durere. Tufele de trandafiri au început să crească mari și groase, înălțându-se spre cer precum niște vrejuri fantastice, sugrumând lumina.

Era plin de răni când a găsit-o. Zăcea sfârșită într-un luminiș. Avea părul răsfirat și ochii întredeschiși. Îl privea, cu capul întors pe-o parte.

 

Stătea pe marginea acoperișului blocului, cu un picior ridicat pe care își sprijinea brațul drept. Pe celălalt îl legăna în gol. Bitumul negru, copt de soarele de peste zi, încă radia căldură. Țigara i s-a stins între degete. A aruncat-o în jos cu un ghiont. A întins mâna în dreapta după sticla de vin, a ridicat-o în lumina soarelui. Câteva picături de licoare se mai jucau pe fundul concav al sticlei. Și-a desfăcut palma, a lăsat sticla să cadă. Sticla a aterizat cu un pocnet sec pe caldarâmul pustiu.

Se simțea bătrân ca dracu’. ” Toți ani ăștia… pierduți, nu știu…” Urâse anii ăștia. Dar era bun în ceea ce făcea. Avea cele minim 10.000 de ore necesare în domeniu pentru desăvârșire. Același și același lucru. De la o vreme, ajunsese să opereze mecanic. Nimic nu îl mai infiora, nimic nu-l mai înfricoșa. Strângea lațul, apăsa pe trăgaci, turna otrava în băutură, arunca în râu. Et cetera.

De un an, își lichidase contul dintr-una din băncile unde își avea depozitate câștigurile de pe urma asasinatului unui președinte de republică bananieră. Avusese ăla vână în el. După ce îi băgase un glonț în inimă, a continuat să urle după mă-sa. Cu banii, își cumpărase garsoniera asta de căcat. Își procurase atâta vin cât putea bea într-o viață și toate cărțile pe care ar fi vrut să le citească în loc să fie plecat prin lume să le dea altora colțul. Își cumpărase și un fotoliu de citit și o lampă dintr-acelea cu intensitate reglabilă, ca boșorogii. Încerca să ducă o viață normală. Normală, pe dracu, după ce făcuse tot ce făcuse.

Dar ceva i se părea că nu se leagă. Era un tablou care-l obsedase dintotdeauna. Un tablou mental. Se afla într-o cameră în penumbră. Vedea o fereastră care privea spre răsăritul unui soare îndepărtat, ițindu-se din spatele lunii. Aprindea o lampă, observând o carte deschisă pe la jumătate. Pereții erau tapițați cu cărți vechi.  Se așeza pe fotoliu și incepea să citească. O ușă nevăzută se deschidea și intra o fată. Ea înainta spre el.

Știa cine era fata. Dar nu știa dacă fata aia mai există.

 

Fata a parcat mașina și a coborât ușa garajului. Ciobise puțin pichetul alb când intrase pe alee. A intrat în casă, dezbrăcându-și hainele din mers. Și-a despletit părul blond dintr-o mișcare, îndreptându-se spre cutia poștală. O felicitare minimalistă și plină de căldură. „Bonne anniversaire, Madeleine!” de la fostul ei iubit, scrisă de mână. A aruncat-o pe măsuța de sticlă din hol. A intrat în baie și a dat drumul la robinetul cu apă al căzii. A intrat încet în apa fierbinte, savurând arsura de pe piele. A închis ochii, pentru a se concentra mai bine asupra ei. Cheia era să fie constantă, altfel o să sufere un șoc termic și o să se ducă totul dracu’.

Numai fața i-a rămas deasupra apei. A deschis ochii. Vederea îi era tulbure de la aburii care se ridicau. Tipul o să vină pe la 7, pe la 7 și 10 or să plece în Mercedesul lui. Or să meargă la un restaurant agreabil și or să petreacă o seară agreabilă. Apoi tipul o să insiste. „Vrei să trecem pe la mine, să-ți arăt colecția mea de crose de golf? Sunt mai mult decât agreabile.” Dar ea o să fie neînduplecată, ea are un avion de prins mâine dimineață, la ora 3 A.M. precis. O va duce spre București, aeroportul internațional Henri Coandă, apoi va merge în apartamentul părinților ei, unde își va petrece cea mai tare zi de naștere de un an încoace. Băieți și băutură și Haribo și tot restul…

 

Acum vreo 3 ani, primise un contract de salvare a unui tip. Demnitar, terorist, profet, căcat, nu conta. Era ținut ostatic într-un buncăr din deșertul marocan. După ce a intrat, a trebuit să sucească o grămadă de gâturi până a ajuns la celula lui. A găsit un bătrân răpănos sprijnit cu spatele de zid. De când stătea închis acolo, îi crescuse o barbă deasă și murdară. L-a scos din celulă. Prizonierul nu putea să meargă. Era paralizat de la talie în jos. L-a luat în spate și și-a făcut ieșirea mai zgomotoasă decât intrarea. O vreme a ținut la distanță soldații rămași cu revolverul lui.

L-a aruncat pe bărbat jos ca pe un sac de cartofi. A scos cuțitul și s-a năpustit înspre gurile de foc, gândindu-se mai târziu cât de idiot a putut să fie. A primit un glonț în umărul drept, apoi și-a înfipt cuțitul în beregata trăgătorului. Pe restul i-a prins la înghesuială și a terminat repede cu ei. S-a întors la prizonier și l-a săltat cu un icnet pe umărul sănătos.

Elicopterul care trebuia să-i repereze n-a mai venit. A hotărât s-o ia pe jos, trăgându-și povara pe o foaie de cort. O zi a mers cum a mers, tovarășul lui nu spunea nimic și el punea un picior în fața celuilalt de parcă asta ar fi făcut din grădiniță.

A doua zi au început să apară dunele cele mari. Şi să se termine apa. A trebuit să raţionalizeze ăia doi litri de apă pe care-i mai avea la trei guri pe zi pentru fiecare. Îşi folosea raţia ca să îşi cureţe rana. Rana începea să se infecteze, de la praf şi de la bandajul neschimbat.

A cincea zi, apa era pe terminate. A hotărât că nu mai puteau decât să-şi înmoaie buzele în ea. Ovidiu îşi simţea capul greu şi umflat şi nu se mai ţinea bine pe picioare. Atunci a auzit vocea bătrânului pentru prima oară. Susura printre buzele crăpate un hârâit ce aducea a rugăciune sau un cântec funebru, de parcă-şi cânta propriul prohod. I-a făcut lui Ovidiu semn că vrea apă. Şi-a udat degetele crăpate şi şi le-a trecut peste faţă, apoi peste barbă, mângâind-o. Şi-a lăsat încet mâinile peste piept şi a închis gura.

„Ăsta a fost cel mai mare eşec al meu.” gândea Ovidiu, zăcând în carlinga elicopterului care-l găsise în ziua a şaptea. „Asta, şi Mădălina.”

 

De-abia apucase să pună capul pe pernă, că s-a trezit buimac în lumina lunii. Şi-a rotit ochii urduroşi în jurul camerei.

Telefonul lui suna. Era un memento. Ciudat, nu-şi punea memento-uri în calendar. Nu erau multe evenimente în viaţa lui pe care ar fi vrut să le consemneze. Cu ochii cârpiţi de somn, s-a ridicat în coate şi a aruncat o privire pe ecranul telefonului:

“ Aniversare Madalina.”

S-a întors pe partea cealaltă.

„ Eh frate, şi dacă n-ar fi, nu s-ar mai povesti.”

Cinci minute mai târziu, o maşină pornea în trombă din faţa blocului cenuşiu şi comunist.

 

–        Am venit! Mădălina, am venit!

–        Eşti beat.

–        Am primit cadou câteva beri pe drum.

–        Şi ce plănuieşti să faci acum?

–        Să te cuceresc din nou şi să te păstrez.

–        Şi cum ai de gând să faci asta?

–        Cu ajutorul lui Dumnezeu…

–        De ce te-ai îmbătat?

–        Pentru că ştii că nu-s distractiv când sunt treaz. Împuşc oamenii şi chestii.

–        Of, Ovidiule… de ce ai ales să faci asta? De ce ai ales să omori oameni pentru bani? Puteai să te faci avocat sau funcţionar de poştă…

–        Ei, pe dracu, mă vezi pe mine lingând timbre toată ziua?

–        Nu, dar n-ai fi avut atâţi oameni pe conştiinţă.

–        Ba da, cum să nu. Le-aş fi deschis pachetele, le-aş fi violat corespondenţa, le-aş fi mâncat sarmalele sigilate cu celofan…

–        Ţi-am spus să nu vii.

–        Ce?

–        Ţi-am trimis mesaj.

–        De unde aveai numărul meu?

–        Eu ţin minte chestii. La fel cum ţin minte că m-ai… m-ai…

–        Iubit şi părăsit…

–        Porcule.

–        Da, sunt un porc. Un porc ucigaş plătit. Ca Napoleon.

–        Despre ce vorbeşti?

–        Ştii tu, Napoleon din Ferma animalelor.

–        Ai citit Ferma animalelor?

–        Da, cum să nu. am citit şi 1984. Monumentală carte.

–        Și mie mi-a plăcut…

–        Vezi? Comunismul ne uneşte. Tuturor după posibilităţi, de la fiecare după nevoi…

–        Nu era aşa.

–        Nu contează. te iubesc.

–        Eu nu te mai iubesc.

–        De ce?

–        Nu te-am iubit niciodată. Acum pleacă.

–        Nu mă face să plâng.

–        Nu mă interesează. 5 ani nu dai niciun semn de viaţă şi apoi vii de ziua mea şi îmi spargi petrecerea.

–        Da’ ce voiai, să-ți iau o basculantă de flori? Am încercat atunci să mă întorc după tine atunci, pe insulă, îți jur!

–        Poate, dar acum nu contează.

–        Da’ de ce mama dracu’ nu contează? Vreau să fac asta să meargă, iubito. Vreau să fiu treaz, şi să mă trezesc lângă tine, şi să zâmbesc, şi să zâmbeşti, să ştim că ne iubim unu’ pe altu’ şi să ne sărutăm aşa, cu gurile pline de halenă…

–        Ovidiu, înţelege. Asta n-o să se întâmple.

–        Văd că debordezi de bunăvoință.

–        Înţelege. Știu că e mai greu, dat fiind că eşti beat ca dracu’ acum, dar o să trebuiască să te adaptezi.

–        Eh, și-o să merg și-o să dorm pe preşul tău, dacă e vorba să m-adaptez.

–        Nu face asta. Mâine or să vină ai mei pe-aici.

–        Rahat, și-or să vadă şi ei cât de multă dragoste țin eu în mine. Sunt plin de dragoste ca veceu’ de hârtie…

–        Nu. Or să se-ntrebe cine-i boschetarul care doarme pe preşul meu.

–        TE IUBESC, PIZDĂ! ASTA NU ÎNSEAMNĂ NIMIC PENTRU TINE?

–        Nu mai ţipa, o să trezeşti vecinii.

–        Da’ mă doare-n cur de vecini!

–        Nu mai înjura, dragule, că mergi în iad. Acum du-te frumos şi culcă-te pe preş.

 

S-a culcat pe preş şi a visat vise frumoase despre ei doi care fugiseră pe un cal alb înspre un apus perpetuu cu un refren apoteotic în timpane. Ca în poveştile de dragoste alea frumoase, când prinţul salvează prinţesa de dragon şi apoi se combină şi fac mulţi copii şi domnesc peste regat până la adânci senilităţi. Dar e mai greu când dragonul e chiar prinţul şi prinţul trebuie să lupte împotriva sieşi, iar prinţesa nu vrea să fie salvată, deoarece ştie cât de futut este prinţul.

Anunțuri

Niculaion Bonaparte

Ce s-o-ntâmplat în noaptea ceea? No, mă bolândule, noaptea ceea o fost dată dracu’…
Era 26 decembrie. Ba nu, 27… no, cândva după ce l-or tunat pe Ceașcă cela. Nu trecuse anu’, că eram încă treji tăț. Io eram acasă, mă-ta făcea ghe mâncare pântru Anu’ Nou. Io i-am zâs:
– Muiere, da’ stai lin, că amu caghe casa pe noi ghe mâncare și tu tăt mai faci, no! Nu
ții minche că mai avem jumate ghe Gogu belit și sărat în cămară?
– Iștenem, mă, păcătosule! Șchii tu cum îi să fii muiere și să hrănești pă tat-tu, pă tine și pă amărâtu’ cela ghe frat-tu? Săracu ghe el, ca numa’ piele și os îi… zâce ea cu mâñile afundate în aluatu’ ghe pită.
– No, că nu te-o mai sătura Dumniezo! Zâc io în șoaptă ca să nu m-audă. Dăschid aparatu ghe radio – știi tu, cela pe care l-o furat tata pântru miñe când am făcut op’șpe ani – și numa’ ce s-aude după o cântare ghe la Nelu Vlad: „Ole, ole, Ceaușescu nu mai e!”
No, iștenem! Apoi direct în cur am picat, mă. Ca trăznetu’ m-o lovit! Ce-or fi avut cu săracu’ tovarășu’ ghe n-or mai avut loc ghe el? D-apăi or fi avut americanii un motiv tare bun, dară… Fug la mă-ta și-ncep să urlu ca popa Franți ghin capu’ satului cand să-mbată cu palincă sfințită:
– Mămico, l-or mierlit americanii pe Ceașcă! De-amu’, or să vina păstă noi!
Mă-ta s-o uitat bine la mine, la radiou, și p-ormă o-nceput să frece ghin nou truda ceea ghe aluat. Iară cad în cur ca bolându’.
– No, mămico, nu țî-i bine? N-auzi, fă, c-o crăpat mârtanu’? Bucurăche, fă muiere!
Mămica se uita la mine așa, pe sub gene, ca atuncea când vrea să-mi demonstreze că-s prost:
– Și ia zi, mă, învățatule, cine o sa-i ia locu’?
– Păi zicea la radio că unu, Iliescu…
Mămica o scos un pufnet disprețuitor.
– Oh! Golanul cela? Filorusul cela? Deviaționistul cela? Pfiu, bată-lar Dumniezo!
– No, mămico…
– Și cum o să-și instaureze puterea? Cu minerii, presupun… O să-și facă mendrele cu ei, p-ormă o să-i trimită năpoi la ghenă, în găurile celea ale lor, nu?… Tulai, Doamne, negre vremuri vin pântru țărișoara iasta! No, mai bine să-l pună președinche pe lăutarul cela, Nelu Vlad, măcar să petrecem cu muieri și voie bună.
No, păi mămica poache o fi consumat ceva palincă, așe, ghe încurajare, că umblă Frasu-n capu ei ca la dânsu’ în ogradă. Numa’ bolânzeli zâcea. Oricum, după ceea s-o dus la dracu’ tăt zvâcu’ revoluționar care mai era în casă.
No, și atunci ai sunat tu.
„ Dunitre?” mi-ai zâs tu.
„ Neculaie?” ț-am răspuns io.
„ Ia zi no? Unde crezi ca mi-s amu, frumos fain?”
„ No, da ce satana cauți la popa Franți acasă?!”
Că știi, numa’ popa Franți mai are telefon la el acasă.
„ Mă, prost ești, batăche Dumniezo! Îs la primărie, mă oagăre!”
„ No, da’ ce satana cauți tu la primărie, ma bolândule? Iară n-o avut șefu’ ghe post loc să che închidă?”
Când o auzit că ești la primărie, mamă-ta s-o pornit să urle să vii la masă.
„Primăria îi a nostă, mă prostovane!”
„No, fain. Și la masă nu vii?”
„No, mă bolândule, da’ tu crezi că io am timp ghe bolânzeli daștea d-ale tale, să mănânc? Am io alte treburi cu care să-mi bat capu’.”
„No, păi da vină să mănânci, să prinzi puchere…”
„Mi-l trebe pe fratele meu aci, să pună mâna să m-ajute aci la primarie, că-i bozgoru’ câtă iarbă, câtă frunză…”

În acel moment, intră în cameră un băiat scund și pirpiriu.
– No, Horațiule, da cheo trimis Frasu aci, nu vezi că fra-tu îi în covalesceţă? Duche, să nu che văd, că amu che bat cum l-am bătut și pe Rebreanu ăl bătrân cand l-am prins c-o arghea pe mămica!… Ce-ai zis, mă pruncule? Te-o trimes mă-ta cu alifii? No, că numa’ ghe alifii are el acuma nevoie. Ghe mândra lui are nevoie, no!
Da. Deci am lasat baltă ce făceam și am plecat să-ți izbăvesc curu’. Am tras căruța ghin colñiță și i-am înhămat pe Vasile și pe Bucifal. În prag, am văzut-o pe mămica cu o traistă cu ghemâncare și mi-o zîs să ț-o dau să mănânci, să nu faci apoplexie, no. Și dus am fost…
No, și pe ulița principală, când iau curba langa crâșma lu’ Tudorel, păstă cine dau? No, chiar pastă popa Franți, ghe la noi, ghe la creștini. “Sara bună, părinche”, îi zic. “No, futăche Dumniezo, care ești, mă boule, că amu che bag în mă-ta ghe prost, focurile iadului che așcheaptă!” îmi răspughe el, cu curu-nțepenit în șanț. “No, păi bine-ți șaghe, părinche, să che mocoșești și să-nfunzi șanțu’ în sânta sară ghe Crăciun?” îi zâc io. “No, d-apăi futăche Dumniezo și Măicuța Domnului și arzăche Sfântu’ Duh la cur cu nuiele ghe dud!” urlă popa ghin tăț rărunchii și ghin șanț. “Stai lin, părinche, că scolii morții ghin morminche.” Copor ghe pe capră și îl trag în sus. După ce să righică copăcel, îmi zice: ”No, și să deie Frasu să mai acuzi un slujitor a lu’ sfântu’ Dumniezo ca bé…”, da’ n-apucă să-și termine vorba, că-I pălesc păstă gură. “No, părinche”, îi zâc,” da’ vina mea îi că tu traji la măsa? “No taci, mă păcătosule, tu, păcătos…”. Trăbă că să simte și el o țâră cu musca pe clop… i-am făcut vânt în faiton și i-am biciuit pe Vasile și pe Bucifal si m-am repezit cătră tine, no. M-am uitat la Franți mai bine. Avea bârnău’ roș, ghe zici că era renii lu’ Moș Gerilă, no. Și puța a palincă ghe ceea cu ierburi, ce pune Tudorel în ea. “Da’ nu mai căsca ochii, ma bolândule, că sameni cu fra-tu, azi , la crâșmă, când cânta Nelu Vlad la televizor!” îmi zâce popa și rânjește fasolele. Moșoc bolând.
No, și l-am încărcat și pe popa în căruță și am ajuns la birău. Acolo, cum ai zâs tu, bozgoru’ câtă frunză, câtă iarbă. L-am pus pe părinche la curent cu starea ghe fapt a lucrurilor. Dupa ce o luat aminche, popa o cuvântat:
– No, păi Dunitre… săi pe ei, fută-i Dumniezo ghe unguri păgâni!
Și o luat-o la goană cătră grămada ghe unguri beligeranți. Și-o făcut uliță pântre ei cu pumnii și chicioarele. Io eram în urma lui, am rupt un par ghin gard și îi păleam pe ceia ce se răghicau. No, să vezi ce scheme are Franți întrânsu’, bată-l Dumniezo! Zâci c-o fo’ la miliție, nu la școala ghe preoți. Dădea așe, numa’ la operație, și să rotea ca cocoșu’ nost’ ghe pe casă.
No, și așa ne făceam noi cărare pîn dușman, ghe te vighem odată pe chine la jamu’ primăriei, și urlai ghe parcă che strânjea Florica ghe ouță, și ziceai: ”Ole, ole, Ceaușescu nu mai îi!” Franți îț răspunghea cu: ”Bată-i Dumniezo să-i bată ghe bozgoroci!” Dup-aceea, or început bolânzii ceia ghe unguri să arunce cu cataroaie și cu bulgări ghe pământ în chine și în popa Franți. Pe el nu l-or nimerit, că se rotea ca manivela. Da’ pe chine te-or pălit rău ghe tot. Ț-or nimerit un bulgăre ghe pămant direct în bârnău, che-or pălit bine, fută-i Dumniezo!
În acest moment, intra în odaie o tănără țărancă, îmbrăcată în ie și în pantaloni kaki din pânză de cort.
– No, dar-ar dracu’ să deie, Dunitre, da’ tu nu vezi ca fra-tu îi în covaleșceță? Se răstește aceasta înspre el. Nu-l mai fuche la cap cu bolânzelile tale, lasă-l să doarmă, nu vezi c-o avut o noapche furtunoasă?
– Da’ stai fă lin, ce che-o apucat amu bolânzala?! Ce, țî-i dor ghe mătărânga lui? Nu vezi că nu-l țin amu baierele? Și nu mai urla la mine, fă jito, că minchenaș che lipesc ghe perete!
– Du-che la dracu’, mă prostovane, că te bache Niculae când se face bine, ca la nunta lu’ dom’ primar Mugurel, ghe-o făcut-o înmormântare!
– No, păi cum o făcut mormântare? Tu muiere te auzi? Mă vezi pe mine că mi-s crăpat?
– Tu nu, da’ nefericitu’ cela cu care o aruncat în tine împinge cucuruzu’ în sus în cimitir!
– D-apăi Dumniezo să che fută pe tine, muiere… mormăie fratele tău, ieșind din cameră. Fata se așează la căpătâiu-ți, mângâindu-te pe cap și șoptindu-ți la ureche:
– D-apăi che sîmți mai bine, dragule? Țî-i lin la mijloc? Să-ți mai aduc plăpumi? No, da’ nu-l mai băga în samă pe bolându’ cela ghe fra-tu, că numa’ câcaturi îi zâce gura ceea spurcată. No, hai să-ți zic io cum s-o întâmplat.
Totu’ o început astă-sară, în crâșma lu’ Franți, că s-o-ndurat nenorocitu’ cela sa dăschiză televizoru’, că era un meci ghe fotbal în reluare cu echipa ungurească. No, și când auziți în televizor, “Ole, ole, Ceaușescu nu mai îi!”. Și voi îl știați pe dom’ primar Istvan pui ghe ungur, ați zâs că sigur bolându’ cela ș-o băgat coada, ghe o deranjat cumva antena, ghe nu mai îi domnu’ tovarăș Ceaușescu. Io venisem ca să che aduc acasă, să muncești pământu’ și să adapi pruncii. No, și ai ieșit tu cu haita ceea ghe bețivi, porniți impotriva la dom’ primar. Când m-ai văzut pe uliță, che-ai repezit la mine și mi-ai dat o pălitură ghe ceea cum îmi dăgheai când erai încă flăcău și încă ne iubeam… No, în cădere, te-am văzut că adunai lemne ghe pe uliță și mereai cătră birău…

În acest moment, intră un țigan care pe care ți se pare că l-ai mai văzut, în altă viață. Duci repede mâna la chimir să nu te fure când nu vezi, dar n-ai decât cămașa de noapte și izmenele pe tine.

– O viñit amu Nelson Sânpetru, dragule, îți șoptește soția ta în ureche. Pretinu’ tău.
– No, cum ți-i, muiere? O întreabă el binedispus pe soția ta. Ți-i bine bărbatu’?
– Nu mi-i bine ghe loc, Nelson. Asară o făcut torñic ghin nou cu sânje și nu știu ce o să se-ntâmple cu suflețelu’ lui. Amu venisem și eu la el să văd dacă șaghe lin, sărăcuțu’…
– No, păi amu c-ai văzut că șade lin, ce-ar fi să verifici cum îi pruncu’?
– Da’ noi n-avem niciun prunc…
– No, păi atunci du-te ghe fă unu, muiere!

Spune acesta, zburătăcind-o din cameră. Apoi se întoarce înspre tine, zâmbind fasolele a prost.

– Mă Niculaie, da’ bine mi te-or aranjat aiștia, no! Pfuu, ce fumos ț-or umflat ceia bârnău’, ghe ți-i mai mare dragu’!
– No, Nelson, da’ tu n-ai vo găină ghe furat pîn sat sau ceva? se rățoiește soția ta din camera alăturată, evident, neconvenindu-i faptul că așa zisul Nelson îi jignește bărbatul.

– Fă muiere, zi mulțam fain că nu che-am lipit ghe perete! îi strigă acesta. No, ma bolândule, vrei să știi ce s-o întâmplat cu aghevărat în sara trecută?

Scoate un pick-up din sacul de rafie și pune acul pe disc. „Șiuiteașahașvreasămooooooor cupaharulângămiiine cucobzarulângămiiine uiteașahașvreasămoooooor.”
– Hăpa padirida, începe Sânpetru Nelson, phai pa diridha, continuă el.
Și purgatoriul arată ca o petrecere cu mici. Îngeri cu diavoli ținându-se de mâini și jucând Alunelu, mese lungi pe care sunt produsele grătarelor iadului și ale pivnițelor raiului. Curge cu somon afumee și sânge de taur. Tu stai la pământ. Sânpetru îți întinde un braț puternic și bătrânos și te tragi în sus. Te simți amețit. Muzica te asurzește, mirosurile te bulversează, dansatorii te împing. Ești târât de Sânpetru Nelson prin mulțime, pălmuit de aripile îngerilor giganți
“Hai că vin vin vin cu o sticlă de vin.”
și înțepat în cur de coarnele dracilor naniști.
“… că asta e nebunia lu’ juvel…”
– Fiule, aci in purgatoriu, timpul e atemporal…îți zice sânpetru peste umăr, absent.
Vrei să-l întrebi ce dracu’ vrea să zică cu asta, dar îți intră o pană de aripă în gură și începi să te lupți cu ea.
“… îmi plac verile… și berile…”
Ajungi, în fine, la oficiul raiului.
“Io sânt cea mai a dracu’ fiară… Sunt ca bomba nucleiară…”
– Da, începe sânpetru și își întoarce privirea către tine. Niculae Sânmartin, în etate relativă de douășunu de ani, avatarul plămădit din carne și păcat domiciliat în satul Brăduț, resedință a comunei Brăduț, judetul Covasna, cod poștal 527055, statul România, planeta S4, steaua 80ZG0R11S4M04R4, raionul blablabla… Niculae, mamă, da’ ce-i avut tu cu ungurii ceia, no?

– Ce mama lu’ Frasu mi se-ntâmplă, no?! urli tu ca din gură de șarpe, în sfârșit putându-ți auzi vocea tare și clar. Îi un vis?
Cillaut, Niculae, îți zice sânpetru. Aci ești în purgatoriu. Nu-i nevoie să țipi. Știam ce o să spui încă înainte să te gândesti să o spui. Vezi tu, aci, în Purgatoriu, timpul este atemporal. În sensul că nu există, nțăleji ce zic? Nada. Știm când a început viața ta pe Pământ și când o să se termine. S-a terminat deja. Ce zâci acolo? Da, s-a teminat în timpul de pe Pământ… Poți să-ți bagi și să-ți scoți cât vrei, Niculae, asta n-a schimbat, nu schimba, n-o să schimbe nimic. A, da, și Ceaușescu nu e mort, e în Elveția, trăiește la vida loca. Deci, ai avut ce-ai avut cu minoritățile, nu ț-ai dat seama că o să să-ntoarcă-mpotriva ta? Ca atunci când erai la trei anișori, de-ai bătut puradelu’ ăla și s-a întors cu toată șatra după tine. Cam așa e și acuma. Nu ești Napoleon, să faci revoluții. Ai vrut să-ți duci propriile războaie, să-ți câștigi propriile bătălii. Ce căcat de bătălii să porți, dacă n-ai făcut vreo școală militară, nici măcar n-ai citit vun manual de istorie, fir-ar al dracu’!… totuși, pentru curajul tău ieșit din comun arătat în relativa sară precedentă, îți vom da șansa de a rămâne în purgatoriu, aci, unde se trăiește ca la țâța lu’ văru’ Avram. Păntru că toți suntem oameni și facem greșeli… Adică sunteți, hăhă, că eu sunt temporal atemporal.

Punched holes through me

To my muse

I saw you standing there

But I was too afraid to dare

Later on, you took the first step

‘Cause I’m a fuckin’ inept.

At first, I was the king of anxiety mountain

But you pulled me through.

You’ve made me a better person

Just as I’ve made you.

We’ve modeled each other

Like two chunks of clay

Growing together in a late child’s play.

You punched holes through me

Left them bloody and unclean

On my behalf

I’ve made you suffer, and cry, and scream.

I regret it, deeply as hell.

On our half-year anniversary,

You’re mad at me.

By the look on your soul, I can tell.

I put forward my dumb excuse

Hoping that, in exchange, you’ll deign

To return, again to be my muse.

Now, I don’t know how to proceed

Because you’re all that matters to me,

And I’ve made you bleed.

Întuneric și cald

muzei mele

 

Tre’ să plecăm

departe-departe

nu mai suport rahatu-ăsta

de-oraș cu luminițele și cu boschetarii lui

prea multe amintiri îl leagă

de mine, prea multe

nostalgii, prea multe

-ntâmplări, prea multe

cratime.

 

bijuterii într-o firmă luminoasă

sclipitoare și-nghețate

așteaptă să le-ncălzești tu

îi dai un pumn, sar țăndări

în patru zări și

mâna greblă ți se făcu

apare și un bijutier firav

și bicisnic; îl sugrum și

crapă jos la picioarele mele.

 

Astea-s biletele noastre Afară.

strângi pumnul cu opale și diamante

până-ți intră în carne

și încep să se transforme-n rubine

Io-ți întind mâna-ntinată de bijutericid

si fugim pe calea străinătățurilor

numai vântul o să zică de noi

și camerele de supraveghere.

 

Dar pe măsură ce-alergi, ți se

furișează printre coaste, printre

țesuturi un ciob de sticlă

din geamul ăla nesecurizat și ieftin.

Mi-e frică să nu-ți reteze dracului

vreun ventricul, și să te-apuce

vreo criză de epistaxis. și pe mine

să m-ajungă cine știe ce blestem

 

Te prăbușești. Ciobul te-a atins la corason

pe mine m-a atins la suflet și mă nărui încet

Eram prea bătrâni pentru asta

Câinii vechi nu învață trucuri noi.

Trăim, Am trăit, N-o să mai trăim vreodată.

Chipul tău persistă o clipă pe retină

apoi moartea

 

Se simte ciudat.

E întuneric și cald.

îmi dezlipesc pleoapele cu mâna.

Ochii îmi sunt inundați de lichidul amniotic.

plutesc într-un bazin întunecos.

întind mâinile în față

deslușesc o membrană fină

de partea cealaltă ești tu. în formă fetală, respectiv.

îmi plimb mânuța de-a lungul pieptului,

până dau de cordon

Apoi contracțiile. Bazinul în care pluteam atemporal

se golește. ‘Mi încleștez pumnișorii

și hop pe tobogan…

Je viendrai pour toi

În sfârșit, am terminat de corectat nuvela, și i-am mai și dat jos din balastul inutil. După cum zicea si musiu King, versiunea a doua a unei povești e versiunea unu minus zece la sută. O găsiți în dreapta rubricilor, sau aici, la loc de cinste.

Deci, felicitări mie.

Bioshock Infinite

Deci, în cazul în care aveți un computer/laptop/whatever ceva mai răsărit, TREBUIE să jucați Bioshock Infinite. Nu poate, nu dacă doriți, TREBUIE. Grafica, povestea, gameplay-ul (pentru alții, mai puțin, dar mă refer la mine, care-s praf la FPS-uri), totul la el sunt geniale. Puțin cam gory pentru unii, dar pe mine nu m-a deranjat deloc. La sfârșitul lui Bastion am plâns, la sfârșitul ăstuia am rămas cu gura căscată, râzând a prost de cât de magistral se termină povestea. Prima dată m-a atras la el premisa steampunk, și mi-am spus că o să-l joc pentru inspirație pentru ipoteticul meu proiect steampunk. Oraș suspendat, motoare cu aburi peste tot, atmosfera WWI… cum să nu? Dar de la nivelul trei încolo… Fucking shit. Fucking shit. Cu un substrat gros de filosofie, tratează problema alegerii și a consecințelor, a rasismului, a corupției puterii, se învârte prin teoria Multiversului, a celei de-a patra dimensiuni, timpul în speță, plus firul narati genial.

Steampunk. Check. Oraș în nori. Check. Fluturași în stomac. Check.

Booker DeWitt, aparent un detectiv privat, este lăsat de un cuplu pe insula unui far. Vedeți voi mai încolo ce-i cu cuplul ăla. Totul e super misterios n shit. Apoi intri în far. De undeva, de deasupra ta, se aude un radio. Pe pereți sunt golbenuri cu versete biblice. „I shall wash thy sins” și altele. Apoi urci un nivel. Odaia tipului cu farul. Mai urci un nivel. Dai de tipul cu farul. Mort. O baltă de sânge uscat pe jos. Urci în vârful clădirii. Bați din niște clopote. Cerul se înroșește. Ai transmis un semnal. Becul farului coboară și îi ia locul un cabinet cu un scaun de piele roșie în centru. Te așezi pe el. Brusc, cătușe de fier se închid în jurul încheieturilor tale. Simți turbulențe. Pistolul îți scapă pe podea. Simți că urci. Ploaie, nori, furtună… apoi soare strălucitor. Orașul plutitor. În primă fază, pare că tu intri în Columbia cel suspendat deasupra norilor, orașul unui lider politic cu valențe religioase, care încearcă să se transforme într-un mini-Dumnezeu pentru cetășenii săi, cu o misiune simplă. Găsește fata și plătește-ți datoria. În oraș domină o atmosferă destul de Revoluția sovietică-like. Foarte colorat stilul grafic. Toți sunt supermulțumiți de orașul lor, „our fair city” în sus, „our fair city” în jos. Toți îl preamăresc pe bărbosul de Comstock ca pe un fel de Mesia, care la rândul lui are un copil. Mă rog, nu prea contează, asta e numai premisa, deși e mult mai faină în realitate decât cum încerc eu să o explic. Misterul care face clădirile să plutească este explicat mai incolo în joc. Oh, și mai e și faina de Elizabeth, care te însoțește de-a lungul jocului. Ia fata și plătește-ți datoria.

Lizzy

În concluzie, jucați-l. Cumpărați-l, imprumutați-l, furați-l, uitați-vă la walkthrough pe Youtube, nu contează. Doar aflați povestea. Și apoi râdeți și voi a prost, minunându-vă de cât de magistral e finalul.

P.S.: Mă tot uitam pe Youtube după chestii și chestii și am dat peste trailer-ul cinematic de față. Bine, grafica din joc nu atinge nivelul acesta de realism, dar nici nu și-o propune. Și dacă ar fi fost, mi-ar fi trebuit vreo două-trei laptop-uri ca să meargă. Atenție, faza nu apare și în joc.

La mulți ani mie

Era o joi ziua de 5 aprilie 2012. A doua zi trebuia să merg la meditații la latină, și nu-mi făcusem nimic in materie de teme. De câteva zile, mă tot chinuiam să scot un nume ocoș pentru un titlu de blog. BloggingTheory, WritingTheory, EatingTheory, BangingTheory… da, până la urmă, am ajuns la CultureTheory. Cam în dreptul aceleiași șaormerii unde am fost acostat de niște băieți binevoitori care s-au gândit să-mi corecteze deviația de sept nazal. Numai că era seară și era întuneric și au dat cu pumnul din direcția inversă, de mi l-au nasolit și mai tare. Dar mă rog, CultureTheory mi-a fost luată de către un tip care n-are altceva de făcut decât să facă peisaje. Atunci m-am orientat rapid și CultureTheorist a rămas.

În ultima vreme am fost cam amorțit scriitoricește, din cauza așteptării furibunde a laptop-ului celui nou al împăratului, am citit vreo 5 cărți și n-am înțeles nimic din niciuna, dar, cu vreo săptămână înainte, mi-am exersat din nou penelul, atât cât să constat că nu mi-am ieșit din mână. Acum așteptați-vă în orice clipă la încă o mostră de geniu. O s-o recunoașteți după primul paragraf: „Ce s-o-ntâmplat în noaptea ceea? No, mă bolândule, noaptea ceea o fost dată dracu’…”

Și eu și prietena mea împlinim 5 luni de când suntem împreună. Să știi că n-am uitat, stimată muză a teoreticianului.

Oricum, la mulți ani mie, în seara asta o să dau paranghelie, o să desfund un Robby Bubble și o să-l torn peste tastatura nouă a noului meu laptop, cu i5 și 8 RAMi care rulează Bioshock Infinite ca uns. Cu șampanie.

Cum ar fi trebuit sa faca americanii la Iwo Jima

[Imagine cu tentă festivistă]

*Observați pălăria de pe steag. Ăla a fost un experiment eșuat de a insera o imagine. Deci sper că n-ați observat-o.

‘heimer

A pipăit acele ceasului fără cadran de pe noptieră. Aproximativ 1 noaptea. S-a dat jos din pat cu grijă, să n-o trezească pe soţia lui. A îmbrăcat un halat. Şi-a luat papucii în picioare şi i-a târşâit încet până în bucătărie. Acolo, a deschis dulapul de deasupra chiuvetei. Pipăind, a scos o cutie dreptunghiulară de pe un raft. Din cutie, a scos un pliculeţ de ceai. A băgat cutia la loc, apoi a început să bâjbâie după ibricul de cafea. A băgat cutia la loc, apoi a început să bâjbâie după ibricul de cafea. Ultimul ceainic de porţelan pe care l-au avut, l-a spart nepotă-su, încercând să fiarbă heroină. A găsit ibricul, l-a umplut cu apă de la robinet, l-a pus pe aragazul cu aprindere automată şi a început să aştepte.

Îşi studia mâna bătrână la lumina albăstruie a flăcării. Venele umflate erau împinse prin piele de tendoanele obosite. La lumina aceea, putea să vadă până şi petele maronii ce-i apăruseră în urma cancerului de piele. Deşi îi trebuia o coropişniţă de-aia de trebuia să şi-o bage mereu în ureche ca s-audă ca lumea, vederea nu-i fusese prea afectată. Taică-su, care toată viaţa lui belise ochii după ţestoase prin Mediterană, de-abia mai putea sa vadă ceva când a închis prăvălia definitiv.

Apa a dat în clocot. A luat ceainicul de pe foc, şi cu el în mână, a luat o cană uscată de pe spălător şi a turnat lichidul în cană. A dus-o la gură. Putea simţi aburul ce i se ridica pe obraji. S-a gândit puţin, apoi a lăsat cana jos şi s-a ridicat pe vârfuri, trăgând de pe dulap o sticluţă plată de metal. A deschis-o, a dus-o puţin la nas, simţindu-i aroma, şi a turnat puţin în ceaiul aburind. S-a uitat pe geam. Zăpada acoperise totul şi pământul căpătase o nuanţă violetă. Mereu s-a întrebat de ce se întâmpla aşa noaptea.

A dat să pună sticla la loc, dar nu s-a putut abţine şi a luat o gură prelungă, golind sticla. Ah, ăsta era rachiu bătrân, de calitate, nu ca poşirca aia nenorocită pe care o găseai prin ‘60 peste tot prin porturile turceşti si bulgăreşti. Ţinea minte că trebuia s-o bei ţinându-te de nas, ca să nu leşini de la miros. Apoi,ameţit, încercai să găseşti drumul prin port, către nava ta, înainte ca aceasta să ridice ancora.

Mai avea un pic şi termina ceaiul, când a auzit poarta de fier trântită cu sete. Amărâtul de maidanez pe care-l ţineau din milă s-a pornit să latre ca toţi dracii, de parcă ar fi intrat în curte un cârd de ţigani cu capra. Câinele fusese traumatizat rău de tot. Bătrânul auzise că înainte fusese legat să stea de pază la un depozit de materiale de construcţii. Auzise că tipii de la depozit îl băteau cu un par rupt din gard  ca să se distreze. Dar nu ştia că avea cu nepotu-său, de-l ura atât de abitir. Bine, dar cine nu-l ura pe nepotu-său? I-o fi făcut tâmpitul ăla ceva de ajunsese să-i poarte sâmbetele…

A auzit un mârâit furios şi apoi strigătul ca din gură de şarpe al tânărului:

– Ah! ‘Tu-ţi morţii mă-tii, javra dracu’!

Bine că nevastă-sa îşi scosese aparatul auditiv. El uitase să şi-l scoată. S-a infiorat când a auzit o bufnitură, urmată de un schelălăit jalnic. A ieşit pe uşa din bucătărie doar în halat. L-a văzut pe nepotul lui, ţinând o cazma în mână, cu câinele la picioare. Zăpada era înroşită în jurul lor. S-a apropiat de el în aerul rece şi liniştit al nopţii. Tânărul gâfâia şi de-abia se ţinea pe picioare. Duhnea a alcool.

– M-a muşcat de picior, bunicule. Potaia m-a muşcat de…

– Taci din gură! s-a răstit bătrânul şi i-a dat un dos de palmă peste faţă. Animalu’ dracu’ ce eşti!

L-a înşfăcat de ceafă şi l-a tras în spatele casei. L-a târât pe scările exterioare de fier până în camera lui construită deasupra bucătăriei. Acolo, l-a trântit pe pat, strigându-i:

– Şapte purici pe-un picior, beţivan nonorocit…

A deschis tabloul electric din dreptul camerei şi a scos siguranţa, ca să nu mai aiba curent. Cine ştie, poate o să-ncerce prostul să-şi bage degetele-n priză…

Nepotul lui nu-l suferise niciodată pe cainele ăla. Aterizase aici din casa alor lui, care-l renegaseră, chiar în ziua în care nevastă-sa culesese câinele de pe drumuri şi îl adusese aici. Sau cu câteva zile mai târziu, la dracu, Alzheimer-ul ăsta îl faulta serios la amintiri. De atunci, ăla micu’ nu a făcut decât să se-mbete, să se drogheze şi să aducă la el în camera altă fată în fiecare noapte. Nu ştia de unde făcea rost de bani, atunci cand nu-i cerea lui. Dar n-ar fi trebuit să-i omoare câinele, la naiba, n-ar fi trebuit s-o facă…

A coborât în curte. A vrut să intre înapoi în casă, dar a văzut stârvul câinelui din mijlocul drumului. Nu putea să-l lase acolo. Bătrâna s-ar fi speriat  ca de dracu’ văzând dis de dimineaţă un cadavru zăcând în mijlocul aleii. S-a apropiat de el, târşâind papucii prin zăpada căzută peste noapte. Balta de sânge se lărgise într-un oval zdrenţuit. Păcat de câine, începuse să se ataşeze de el, așa scurt și butucănos cum era.  S-a aplecat greoi pe vine. L-a scărpinat în spatele urechii țepene. Mereu le-a avut lăsate. Și acum le avea. Bestia aia îi crăpase complet  craniul câinelui. Putea, prin întuneric, să distingă două emisfere perfect distincte. I s-a părut că seamănă, poate, cu un cerber mai pirpiriu.

S-a ridicat, a apucat cu mâinile goale mânerul lustruit al vechii lopeți de zăpadă cu cupa din tabla și a dat să-l ridice și să-l arunce în grădină, până una-alta. De dimineață, urma să-l îngroape în spatele casei.  De unde luase ăla mic cazmaua ? A, da, ținea minte că îl rugase soția lui în cursul zilei să dezgroape niște butași de trandafiri din grădină. Bătrânul uitase s-o pună la loc.

Cupa s-a rupt și câinele mort a căzut pe jos. Se îndoise acum câteva zile, când dobitocul încercase să spargă gheața din fața porții. De atunci, îndoitura se transformase în ruptură. Avea lopata aia de 15 ani și tâmpitul a stricat-o într-o oră. A ridicat de pe jos hârlețul de al cărui mâner se lipise zăpada. A simțit palma înghețată cum i se umezea de la zăpada topită. Opintindu-se, a început să rostogolească stârvul înspre grădină,  ca pe un buștean. L-a împins în mijlocul grădinii. De pe-acum, i se udaseră șosetele. A ridicat pe hârleț niște zăpadă de pe mormanul ce se formase la marginea gardului și a împrăștiat-o peste cadavru, până nu s-a mai cunoscut decât o mică ridicătură. A împrăștiat și pe deasupra zăpezii însângerate, unde fusese omorât câinele, și pe unde-l împinsese.

În momentul acela l-a văzut ieșind după colțul casei. Uitase  să-i închidă ușa cu cheia. Tânărul înainta împleticit înspre el. Bătrânul îl astepta calm să se apropie și mai tare. Celălalt a început să se bâlbâie :

– Îmi pare rău, bine ? Îmi pare rău pentru ce am făcut. A fost o greșeală și…

– Aici ai dreptate, căcat mic. Se putea simți mânia adunându-se în glasul lui. Aici ai dreptate. Eu te primesc în casa mea atunci când copilul meu te aruncă pe drumuri și așa-mi întorci tu favoarea ? Îmi omori câinele ? Ioane, dar asta nu se face.

A strâns mânerul lopeții până ce i s-au albit încheieturile. Tremura de frig și de încordare.

– Sub nicio formă nu se face asta, Ioane. Îl iubeam pe câinele ăla, să știi. A trebuit să dau afară un chiriaș ca să-ți mut ție curul în camera aia. A trebuit să dau afară 600 de lei pe lună. Și asta faci tu ca să-mi mulțumesti ? Îmi omori câinele ?!

A învârtit mânios cazmaua și i-a înfipt-o într-o parte a gâtului. I-a retezat jugulara. Impactul l-a doborât pe Ion la pământ. Bătranul a scos arma din rană și  a continuat să lovească până i-a retezat capul de tot. A mai izbit o dată în craniul separat de trup – a lăsat o plagă lungă și însângerată, până la os – apoi a aruncat lopata cât colo, gâfâind și tremurând de frig. S-a precipitat înapoi înspre ușa din bucătărie, frecându-și palmele înghețate.

‘’Ce caut eu aici , în miez de noapte ?’’ s-a întrebat el în gând, văzând o cană de ceai aproape gol pe masă și flacăra de aragaz arzând în gol. S-a repezit și a închis-o repede. ‘’Dacă nu vedeam, trebuia să supraviețuiesc și intoxicării cu metan, și facturii la gaze, hihi…’’

S-a întors înapoi în dormitor. S-a băgat ușurel în pat. Soția lui a suspinat adormită:

– Ai fost afară? Ce rece ești…

– Eh, cum să merg afară, dragă? Crezi că-s inconștient ? E doar insomnia asta care tot nu-mi dă pace…

3 noaptea. Surdo-muți

PERSONAJE: UNU, DOI,  PREOT, MIRE, MIREASĂ, SPECTATORI CARE NU ZIC NIMIC

[O uşă şi trotuarul aferent. Şi o bucătărie. Unu stă afară, bate la uşă. Doi îi deschide, în fine.]

DOI: Ce mama dracu’ faci aici?

UNU: Tipule, învaţă-mă să dansez.

DOI: Du-te-n morţii… [Şi dă să-i închidă uşa.]

UNU:Stai! [Pune piciorul în prag. Uşa câştigă şi el se apucă de picior. Se tânguie.] Stai, tipule, un pic.

DOI: Ce dracu’ vrei de la mine?

UNU: Învaţă-mă să dansez. Tipii fac chestii de-astea, nu? Dansează, adică. [Se târăște în 4 labe prin ușa întredeschisă.]

DOI: Da, sigur că da. În casele altora, la 3 noaptea, dau buzna și dansează cu alți tipi care dormeau, în pat, cu o tipă agățată într-un bar!

UNU:  [Se ridică.] Da, felicitări, ești un tigru adevărat și tot tacâmul. Faza e, poți să mă-nveți să dansez până dimineață?

DOI: Ai surzit cumva, de când te dădea maică-ta cu capul de pereți?! Te-ntreb de ce naiba ai nevoie să știi să dansezi la 3 noaptea!

UNU: Răspunde-mi la întrebare, dobitocule. Poți sau nu poți să mă-nveți să dansez?

DOI: E din cauza tipei ăleia, nu? E din cauza Oliviei.

UNU: Nu, e din cauza lui Elton John. Am auzit că poate astfel aș putea ajunge la inima lui.

DOI: Ți-am zis că Olivia o să-ți aducă numai probleme.

UNU: Și tot tu mi-ai zis că l-ai văzut pe Sasquatch în luna ta de miere. Nici dracu’ nu te mai crede…

DOI: Da, mă rog. Eu mă duc să mănânc ceva. Vrei și tu?

UNU: Oh, vrei să mănânci ceva? Dar vai, asta îmi amintește de faptul că undeva, cât mai departe cu putință, te așteaptă o soție iubitoare cu masa pusă!

DOI: Acum mă șantajezi?

UNU: Asta a părut mereu să meargă cel mai bine.

DOI: Rahat… bine, te-nvăț. Dar cu tipa din dormitor cum procedez? Ce să-i fac? S-o dau afară?

UNU: Arată-i-l pe adevăratul tu.  O să dea rezultate spectaculoase.

DOI: Ești un nenorocit, știai asta, nu?

UNU: Din cauza asta n-au mers lucrurile-ntre noi, nu-i așa, scumpule? [ Să fie clar, el glumește, că doar nu-i poponar.]

[Intră în bucătărie. Doi mănâncă ceva. Unu se-apucă de băut.]

DOI: Deci, până la urmă, de ce vrei să te-nvăț să dansezi?

UNU: Elton John a menționat într-un interviu că și-a descoperit recent o nouă pasiune, mă-nțelegi…

DOI: E vorba de Olivia, nu-i așa? Îți bagi unghia-n gât că se mărită cu chipeșul de Coldwell.

UNU: Evident că-i vorba de Olivia, că doar nu-s poponar! Citești intr-un om ca într-o carte deschisă, musiu.

DOI: De-aia m-am făcut și critic literar.

UNU: Pe dracu’! Te-ai făcut critic literar fin’că ești prea leneș ca să sapi șanțuri sau să-ți scrii propriile căcaturi. Din cauza asta, toată ziua stai pe cur și le bălăcărești pe-ale altora!

DOI: Despre asta-i vorba? De-asta ai venit tu la mine la 3 dimineața, ca sa mi te plângi ca o fetiță că nu-ti citește lumea cartea? Înțelege, tipule, ai scris o carte de căcat! Acu’ fie accepți asta și treci peste, fie continui să te scalzi în troaca ta de boemitate neînțeleasă și te plângi ca un căcăcios mic până vine dracu’ să ne ia pe toți!

UNU: Cuvinte cam mari venind din partea unui adulterin care n-a scris in viața lui un rând original. Dar nu pentru asta am venit. Deci zi, ce știi să dansezi?

DOI: Dacă ai fi surdo-mut, aș putea să dansez cu tine puțin cha-cha, puțin tango, poate puțin vals…

UNU: Dac-aș  fi și orb, aș face rost de pachetul întreg?

DOI: Rahat, Jonathan, lecțiile alea am fost obligat să le iau de tâmpita de nevastă-mea, cu porcăriile ei de baluri umanitare. Mâncare caldă nu le poți da surdo-muților, tre’ să-i inviți la dans… Am uitat aproape totul după seara aia în care m-am făcut de râs în fața moșilor ălora impotenți de la asociație.

UNU: Și de ce nu te desparți de babă? Nu văd ce poți aprecia la ea, desigur, în afară de sânii ca două mere răscoapte și feciorelnica vârstă de 3000 de ani.

DOI: Prenupțial. N-a auzit de el. Și e și însărcinată.

UNU: Ai devenit cumva necrofil și nu știu eu?

DOI: Eram doar foarte beat în seara aia. Și ea, nu știu… a profitat de mine.

UNU: De la o vârstă, un bărbat ar trebui să știe să-și poarte singur de grijă… Da, mă rog, să bem în cinstea prostiei tale! Vrei s-o chemăm și pe doamna de alături?

DOI: Du-te dracu’! Și n-o chema, să nu mă recunoască după aia.

UNU: Mereu un gentleman. Deci, domnule critic, revenind la problema mea…

DOI: Știi care-i problema ta, Jonathan? Problema e că tu creezi probleme și nu ești în stare să le rezolvi.  Și știi ce-i mai nasol? Că-ți bați joc de soră-mea, fir-ar al dracu’!

UNU: Ușurel, cocoș. Răcește-ți tărâța. Nu-i decât soră-ta vitregă.

DOI: Nu contează. Ea mi-a făcut rost de prima prietenă în liceu. Țin la ea. Deci, tu. Tu faci căcaturi și nu ești în stare să ți le asumi. Te ascunzi mereu pe după deget. Sau dai vina pe alții ca un nenorocit iresponsabil ce ești!

UNU: M-ai prins, domnule Holmes…

DOI: Poți, măcar o dată, să mă asculți până la capăt, fără să mă-neci cu umorul tău de căcat?!

UNU: Mai încet cu gura, c-o trezești pe prietena ta.

DOI: [Exasperat] Știi ce-ar trebui să fac acum?  Ar trebui să te  bat de să-ți sune apa-n cap, [ Eventual, dacă e un teatru mai bogat, să procure și o carte pe care Doi să o apuce. Orice carte, numai să fie scrisă de un oarecare Jonathan.] să-ți bag pe cur cartea asta de căcat pagină cu pagină, să te dau pe ușă afară și apoi să-mi continui viața mea de critic adulterin! [Latră ce latră, dar nu mușcă] Și asta cred c-o să și fac!

UNU: Calmează-te, omule. Voiam să mă-nveți doar câțiva pași de dans, și apoi ies singur pe ușă, fără să-mi administrezi supozitoare anale. [Amândoi intră înapoi în sufragerie.]

DOI: Mă. E pentru ultima oară când te-ntreb. Spune-i un fetiș de-al meu, dar pentru ce crucea Domnului și Mântuitorului nostru, al fiecăruia m-ai trezit la 3 noaptea ca să te-nvăț să dansezi?

UNU: Nu lua numele Domnului în deșert, ca-ti la puricat dosarul și-o zbârcești.

DOI: Gata. Te dau afară! [Tot latră, tot nu mușcă.]

UNU: Nu te lași… Bun, vrei să-ți zic?

DOI: Da, de 10 minute-n continuu, da!

UNU: Bun… e vorba că nu vreau să mă fac de căcat mâine, când o să trebuiască să dansez la nunta Oliviei cu dobitocul ăla de Coldwell, bine?

DOI: Oh… păi nu ziceai c-o să te anesteziezi?

UNU: N-au ăia alcool destul.

DOI: Oau. Nu știu ce să zic… Ești penibil, omule. Ești cel mai penibil scriitor ratat pe care l-am cunoscut.

UNU: Asta ziceam și eu.

DOI: Da, bun, o să te-ajut? Știi cum o să te-ajut?

UNU: Așa, ce mă-nveți mai întâi?

DOI: Tâmpitule, spune-i c-o iubești! Ai nevoie de-un un inel? Ia-i un inel și…

UNU: Unde găsesc telecomanda pentru player?

DOI: [Se oprește o clipă.] Oh, ia uite, poate pot să te-nvăț. Pentru că ești surd! Și dobitoc! Tre’ să-ți zic eu ca să-ți dai seama? O iubești! Du-te la ea și zi-i c-o iubești!

UNU: Omule, ai văzut și tu. Nu i-a fost dat să fie cu mine. A fost destinul ei să-l cunoască pe Coldwell și eu n-ar trebui să…

DOI: [Îi dă două palme.] Tu te-auzi, tâmpitule? Acu’ două luni îmi ziceai la o bere ca tre’ să lupți pentru chestii în viață și că soarta e căcat în ploaie. Băi, ce dracu’, când eram în facultate, l-ai și luat pe unu’ la bătaie pe chestia asta. [Îl ia pe după umeri sau orice alt gest de afecțiune masculină.] Jonathan, ce dracu’? Ai schimbat cumva sexul cu Olivia? Fiindcă asta ar explica atracția lui Coldwell față de… [Rânjesc amândoi la gluma proastă a lui Doi.]

UNU: Ai dreptate, omule, nu-mi permit s-o pierd pe Olivia în fața rahatului de Coldwell. Ce luăm ca s-ajungem la nuntă?

DOI: Mașina ta, evident.

UNU:  Tot evreu, și la 3 noaptea.

DOI: Sunt cetățean cu drepturi depline, la a treia generație pe pământ american!

UNU: Mda. Ar trebui să-ți flutur o bancnotă de-o sută prin față ca s-ajungem mai repede.

[Ajung în fața ușii. Doi se uită la ceasul de pe mână.]

DOI: Rahat. Prea devreme.

UNU: Nu contează.

[Ies în stradă. Se face subit zi. Doi se uită din nou la ceas.]

DOI: Rahat. Prea târziu!

UNU: Nunta începe în jumătate de oră.

DOI: Na, păi scoate atunci bancnota…

[Se grăbesc. Ajung în fața unei biserici.]

UNU: Păi noroc, pretenaș…

[Unu împinge ușile în lături, gâfâind. Nuntă americană, preot american, mire american, mireasă americană, și spectatori americani.]

UNU: Opriți nunta!

PREOTUL: Vai de mine, dar nici n-am început-o.

UNU: Opriți-o oricum! Olivia, te iubesc. Te-am iubit mereu. Nu te căsători cu el.

SPECTATORII CARE NU ZIC NIMIC: Cine dracu-i și ăsta?

UNU: Olivia, nu te căsători cu nenorocitul de Coldwell, fiindcă e un nenorocit!

[MIREASA se întoarce spre el.]

UNU: Dar dacă, totuși, hotărăști să mă ignori, ar trebui să închei un prenupțial…

[MIREASA își ridică voalul. Se dovedește a fi un tip.]

MIREASA: Așa am și făcut, dragule.

[Unu arborează o expresie revelatoare. Se întoarce încet spre ușă. Iese. Încet.]

DOI: Ei, cum a mers?

UNU: S-a dovedit a fi un Oliviu. Rahat.

DOI: Ți-am zis eu, omule. Eram sigur ca Coldwell e…

UNU:  Nu, prostule. Înseamnă că am greșit nunta!

DOI: Stai liniștit, îmi dădusem seama de dinainte. Nenorocitul de Coldwell ar fi instalat și un hotspot  Wi-Fi aici.

UNU: … Și ce facem acum?

DOI: Am făcut rost de adresă. A trebuit să-mi folosesc traficul inclus în abonament, îți dai seama? În fine, e la 5 minute de-aici. Și, te-ai gândit ce-o să-i zici?

UNU: O sa mă bazez pe inspirația de moment. Tu ce-o să faci cu hoașca ta?

DOI: O să-i intentez divorț.

UNU: Și ce-o să se-ntâmple în cel mai rău caz?

DOI: Păi, o să mă radă de toți banii și-o s-ajung să dorm pe canapeaua ta.

UNU: Sumbru. Și-n cel mai bun?

DOI: Păi, o să mă radă de toți banii și-o s-ajung să dorm pe canapeaua ta și-a Oliviei.

O să vin după tine – Autocritică

Da, in sfarsit, a ajuns pe taraba literara. Si nu, nu voiam sa fac titlul sa sune creepy. Cel putin nu in felul asta. Voiam sa sune mai mult a promisiune, nu a amenintare. Poate ca am simtit mai multa pasiune decat am pus pe hartie (da, pe bune, prima data am scris chestia asta pe hartie, mai mult din considerente tehnice decat din romantism), poate m-am impiedicat eu in dimensiunea proiectului. Poate ar fi putut sa-mi iasa mai bine. Nu. De fapt, n-ar fi putut sa-mi iasa mai bine. Subiectul si-a atins maximul potential. Acum, ca ma gandesc mai bine, firul narativ seamana leit cu prima mea schita, Finding Katherine. Daca ma chinui putin, o si gasesc pe blog. Ah, uite-o. Doamne. Autoplagiat. Sunt un nenorocit. Totusi, am incercat sa fac o sinteza a experientei mele de pana acum, am incercat pe alocuri sa tratez si subiecte mai elevate. Evident, nu mi-a iesit. Heh, cacacios de 16 ani, crede ca are dreptul la opinie…

Da, ma rog, ce-a fost, a fost. Dupa ce am terminat asta, pot, in sfarsit sa trec la alte chestii. ‘Sa sa-mi ajute Dumniezo.

Oh, dar totusi, e o faza in toata povestea care imi place. Sfarsitul. In ala chiar am pus suflet. Uitati-l:

 

Au stat o vreme in tacere. N-au scos un sunet. Nu se gandeau la viitor. Nu mai concepeau niciun viitor. Nu mai concepeau nimic.

Au iesit din camera. Au pasit printre bucatile de geam si tencuiala cazuta a holului, toate invaluite de omniprezenta ceata. Ii agitau uscaciunea cu picioarele. Au pasit cu grija prin cadrul distrus al usii. Ceata ii astepta.

Luase toate formele posibile: abur, apa, gheata, zapada, totul. El i-a facut fetei un semn discret, sa intre pe unde-a venit. Aceasta s-a furisat inapoi in cladire. El si-a scos manusa de pe mana dreapta. A aruncat-o pe covorul alb ce i se intindea la picioare. In cadere, manusa a provocat o tulburare in stratul de ceata de pe jos. A aterizat pe asfaltul uscat. Un brat de apa s-a insinuat din gloata polimorfa de cealalta parte a strazii si a tras-o dupa el incet. Baiatul a strans pumnii.

Oameni de zapada era putin spus. Erau supernove inghetate cu forma vag umanoida. Putea vedea haosul dinauntrul lor, zagazuit de pelicula fina de gheata. Prima data au venit cate unul, apoi in grupuri. Tineau in maini lame subtiri din gheata transparenta, taioase si lucitoare. Unul a aruncat inspre el un turture gros precum ar fi aruncat o lance. S-a ferit, si l-a intampinat pe primul care a ajuns la el. I-a repezit pumnul drept, dezmanusat in stomac. Pojghita subtire ce-l acoperea a cedat usor. Pumnul i-a alunecat in interiorul corpului. Acolo, a simtit o raceala cumplita. Era atat de rece, incat parca ardea. Si-a retras-o repede, si prin gaura descoperita a curs repede tot haosul din creatura. Aceasta s-a lasat pe vine, apoi a cazut pe burta, spargandu-se ca o statuie de gheata. El i-a luat lama si s-a avantat in multimea de creaturi.

Taia, impungea, para, primea lovituri, dar nu se frangea sub povara lor. Era improscat cu haos, a carui raceala il durea pana la os. Dar el continua sa invarta lama de gheata, palma fiindu-i intepenita pe maner. Putea simti cum gheata se modeleaza dupa forma mainii lui. Nu avea timp sa-si traga sufletul, fiindca asta ar fi insemnat sa fie spintecat sau zdrobit de una din creaturi. Bratele de apa incercau sa-l insface, dar erau prea subtiri ca sa-l apuce si se frangeau in momentele in care reuseau sa-l apuce. Cele mai groase, care nu puteau patrunde in focul bataliei, loveau in peretii cladirilor de pe strada, improscand cu pietre si bucati de beton. Aburul inghetat ii sufla in ochi, impaienjenindu-i vederea. Sudoarea de pe frunte i se transforma in mici cruste inghetate, care ii zgariau pielea. Si el lovea orbeste, cu lama si cu pumnul, zdrobind, spintecand, frangand si impungand.

Lama i s-a rupt intr-un blog gros de gheata transparenta al unei creaturi, ce inchipuia un scut. A incercat sa culeaga de pe jos o sulita de gheata, dar piciorul uneia din creaturi i-a tintuit degetele la pamant. A strigat de durere, mai mult instinctual, fiindca degetele zdrelite nu si le mai simtea de mult. A urlat ragusit si s-a impins cu umarul stang in piciorul creaturii. A ignorat noua durere din brat, ridicand lancea si spintecand creatura cu lama ascutita din varful lancei.

Ii omorase pe toti, pana la ultimul. Hainele ii erau leoarca. Corpul ii era strabatut de crestaturi din care ii curgea sangele. Fata a iesit dintre ruine si i s-a agatat de bratul sanatos. Priveau cum un talaz gigantic se forma de cealalta parte a strazii. Puteau vedea cum bratele de apa trageau ramasitele oamenilor de zapada inspre aburii de la baza valului, facandu-l sa creasca in dimensiune. Baiatul a ridicat cu bratul stang un scut abandonat de oamenii de zapada, dintr-o gheata transparenta ca sticla. Si l-au pus pe brat si amandoi s-au inghesuit indaratul lui. Valul crestea si tot crestea. A simtit fata ghemuindu-se tot mai tare in bratele lui. Baiatul a strans manerul scutului – putea simti prin manusa cum i se topeste gheata in palma.

Talazul si-a dat drumul cu un vaiet primordial. Baiatul a inghitit in sec. Prima data a fost lovit de un val sonic. I-a spart timpanele. Pentru o clipa, a simtit durere si sangele ferbinte curgandu-i din urechi. Apoi i-a lovit creasta valului. Apoi tot restul valului. S-a revarsat asupra lor cu furia unei zeite fruste. Baiatul resimtea intreaga furie a naturii apasandu-i bratul bolnav – si se ruga cerului ca muschii sa nu-i cedeze. A strans-o pe fata la pieptul sau. Observa cum, datorita frecarii,  apa incalzea scutul, care se topea. Peretele implacabil de apa deviat de scut se micsora din ce in ce mai mult in jurul lor, gata sa-i striveasca in orice clipa.

Apoi, valul s-a consumat. A putut privi ultimii stropi de apa curgand de pe scut, care acum nu era mai mult decat o simpla pojghita. L-a lasat sa-i cada de pe bratul amortit. Acesta s-a sfaramat in baltoaca de apa si ceata murdara de sub ei. S-a prabusit in genuchi. A ridicat ochii inspre ea, clipind de durere. “Am reusit.”

Inca o mai tinea de mana cand spinul de gheata iesit din pamant i-a strapuns inima. A contemplat sangele care-i iesea din rana, inghitit cu lacomie de blocul ascutit de gheata. Apoi si-a intors privirea catre ea. Un nor de gheata ii cuprinsese gura fetei, sufocand-o incet. Norul ii cuprindea corpul tot mai mult. El nu opunea rezistenta. Nici ea. Stiau ca n-are rost.

S-a uitat la ea pentru ultima oara, inainte ca ea sa fie invaluita de vaporii de acid clorhidric si sa fie ascunsa privirii. Inainte ca el sa se prabuseasca pe patul mortuar moale si imaculat ce-i fusese sortit inca din prima zi. S-a gandit la momentele lor: cand s-au cunoscut pentru prima oara, cand s-au sarutat pentru prima oara.

Cand au murit pentru prima oara.

Gogol Bordello – 60 revolutions

Pentru ca tre’ să ţinem standardele muzicale sus, acolo, pe Himalaya. Mai ales că acum am terminat şi cu nuvela, tre’ să sărbătorim!

60 por minuto es mi reputacion
Why no te estoy hablando de revolucion
Hare mucho teimpo q ya no te decian
Basta de injusticia, muerte why policia.

Bun, nu ştiu exactemente ce zice acolo, dar sunt sigur că n-are nicio tentă festivă, optimistă sau literară în general. Dar fuck it, muerte why policia!

D-ale teoreticianului (2)

Se împlineau vreo trei ani de când eram împreună, eu şi ea… s-a gândit să sărbătorim, ştii tu… eu îi pregătisem petalele şi lumânărelele, ea luase o pereche de… ştii tu…

 … şi apoi urmează cam cea mai lame moarte ever. Bine, nu e chiar lame dacă aveţi gust pentru ridicol. Dar nu vă puneţi cu tipul ăla. Lui nu i se pare amuzant.

‘Propo, ăsta e alt teaser. Cât despre nuvelă/roman, numai de bine.  Şi apucaţi-vă să ascultaţi Placebo. Ăia sunt baza. Eventual, cumpăraţi-le şi albumele. Eu îs prea sărac şi dependent de glie ca s-o fac personal. Dar voi, voi sunteţi tineri şi plini de vână, şi puteţi sa munciţi ca să faceţi bani, ca să le cumpăraţi. Eventual, să mai lăsaţi şi de-o pomană acolo, să ţineţi un biet teoretician pe linia de plutire…

D-ale teoreticianului

Avea dreptate. Epava aia bătrână avea dreptate. Jigodia asta chiar omoară oameni.

… şi ăsta se cheamă un teaser. Aşa, finuţ. Să nu vă facă aşteptări prea mari, dar nici să nu vă lase total indiferenţi.

N-am mai postat de ceva vreme, fiindcă lucrez asiduu la romanul/nuvela preconizată s-o lansez pe taraba literară a plebei cândva prin februarie atunci când o termin.

Şi mai e faza că o să cam şterg şi din primele mele poezii, fin’că-s căcaturi. Aceasta deoarece, după cum ne învaţă o eminentă autoare de proză şi poezie, trebuie să ştii când şi mai ales cum să tai. Ştiţi cum e: „Mai taie din ele, dă-le într-un plan existenţial post-material şi a cărui existenţă este deocamdată lipsită de dovezi palpabile, în care se presupune că se consumă în mod veşnic combustibil preţios în vederea menţinerii unor recipiente continând pucioasă în permanent prag de  fierbere în care să se perpelească perpetuu entităţile persoanelor fizice, nu juridice, care în existenţa lor anterioară au ignorat moravurile impuse de Biserici, această combustie eternă putând fi şi una din cauzele posibile ale încălzirii globale, dat fiind că în planul dimensional in discuţie temperatura este ipotetic atât de mare, încât nu se poate să nu se transmită o cantitate infinitezimală de radiaţii termice şi în spatiul altor planuri existenţiale mai reci.”

Orchestre şi inimi frânte

Mergea în paşi cadenţaţi către marginea falezei. O orchestră formată dintr-o vioară, un trombon, o trompetă şi un acordeon îl urmau indeaproape. Soarele stătea sa răsară. O femeie se împleticea în urma lui. I se ţinea de umăr. El înainta impasibil în fracul lui negru, de gală. Singurul care-i mai rămăsese. Femeia mergea împleticit. S-a oprit. Apoi a strigat din rărunchi:

– Konrad, iubitule, nu te arunca!

Bărbatul s-a întors spre ea şi a sărutat-o, îngheţându-i strigătul. Apoi şi-a reluat drumul, ştergându-se cu mâneca la gură.

– Taci, Ludmila…

Soarele a răsărit. Konrad a ajuns la marginea falezei abrupte. Orchestra lui continua să cânte. S-a întors pe călcâie şi le-a strigat:

– Mai cu vervă, cioroilor, că acu’ v-arunc în mare!

– Vine, şefule!

Şi au început să intoneze marşul funebru mai vioi ca înainte. Konrad înainta în faţa lor, cu mâinile împreunate la spate. Ludmila încerca să-l oprească, încerca să-l consoleze. Konrad înainta neîndurat. S-a adresat fetei fără să se întoarcă la ea.

– Nu încerca să mă opreşti, Ludmila. Deja am semnat testamentul şi l-am trimis la notar să-l legalizeze

– Păi şi pe noi cum ne mai plăteşti, dom’ patron? a spus un ţigan bătrân şi insolent, luându-şi trompeta de la gură.

– Taci că-ţi ard una peste bot de-ţi zbor toţi dinţii! i-a strigat Konrad furios.

– Fie-ţi milă, şefule, că-s toţi de aur! a mimat ţiganul o grimasă rugătoare, rânjind apoi înspre con-etnicii lui.

– Oh! a strigat Konrad exasperat, grăbind pasul.

Era nerăbdător să ajungă la balustradă, lângă marginea falezei. Îşi imaginase totul. Îşi va da jos pantofii lăcuiţi, îi va da Ludmilei să-i ţină. Se va urca pe balustrada albă, lăcuită, se va balansa o clipă pe muchia îngustă de metal, apoi, la revedere, lume crudă şi tot restul. Ţiganii or să rămână neplătiţi şi stabilopozii de la baza falezei or să-i facă creierii mai praf decât cea mai a dracu’ votcă nedistilată. Ăsta era singurul sfârşit decent pentru el.

A ajuns la marginea falezei. A pus mâna pe balustradă, i-a simţit răceala de peste noapte. S-a gândit să nu facă reumatism, dacă pune talpa goală pe fierul rece… Gânduri lumeşti, dă-le naibii, Konrad, bătrâne.

Ludmila nu s-a mai putut abţine şi a izbucnit în plâns, începând să-şi sfâşie rochia de pe ea. Ţiganii au belit ochii cât cepele, sperând să obţină nişte nuduri.

– Konrad! Nu face asta! Nu ai decât 27 de ani, fir-ar al dracu’!

– Ludmila… a încercat Konrad absent s-o consoleze. A întins mâna spre ea. Ludmila i-a luat palma şi a presat-o de obrazul ei. Apoi a început să i-o sărute frenetic. Konrad şi-a retras-o, tresărind.

–  Nu mă lăsa singură, Konrad… a şoptit ea.

– N-o să te lase, cucoană, că ne datorează şi nouă plata! a strigat trompetistul bătrân, fiind insolent pentru deja a doua oară în dimineaţa aceea. De prea multe ori, şi-a spus Konrad. S-a avântat către trompetist răcnind, i-a tras trompeta din mâini şi a început să-l lovească peste faţă cu ea, până când moşul a căzut la pământ, baltă de sânge. Urla ca din gură de şarpe. Nou-formatul trio continua să cânte, dat fiind faptul că acesta scosese din buzunar un pistol şi acum îi ameninţa cu el. S-au gândit că băiatul ar fi avut perspective, stăpânea arta persuasiunii, putea să ajungă mare, era păcat să moară la o vârstă atât de fragedă…

Dupa ce a îndoit alama trompetei, a aruncat-o peste pieptul pătat de sânge al ţiganului mort. S-a uitat din nou la Ludmila, care părea şi mai înduioşată de această dovadă de bărbăţie a bărbatului ce urma s-o părăsească pe veci. Konrad i-a spus:

– Dacă nu putem fi împreună în această viaţă, dragoste, măcar în cealaltă… A sărutat-o pe ochii ei umezi, apoi s-a aplecat să-şi dezlege şireturile. I-a înmânat pantofii Ludmilei, care i-a scăpat pe jos. Fata a început să plângă. A început să tremure. S-a lăsat în genunchi, lângă pantofi. Plângea şi tremura convulsiv.

– Te iubesc, Konrad…

Konrad deja ridicase piciorul către balustradă. L-a coborât încet+ la loc. S-a întors pe jumătate. Faţa îi era transfigurată.

– Ce-ai spus? Oare să fie adevărat?

A ridicat mâna înspre muzicanţi. Aceştia au amuţit.

– Atâta timp, sufletul tău neînduplecat… Nu îmi mai rămăsese nimic…Clipea neîncrezător. Ludmila, tu chiar mă iubeşti?

– Da. Te iubesc, a şoptit ea printre sughiţuri, ridicându-se nesigură pe picioare. A reuşit să se oprească din plâns.

– Acestea sunt cuvintele pe care le aşteptam de la tine de atâta vreme. Dar casa… averea… toate s-au dus…

– Doar atunci când ai pierdut totu’, eşti liber să faci orice, a spus înţelept unul dintre ţigani, lustruindu-şi trombonul cu mâneca hainei.

– De unde-o ştii pe-asta?

– N-am voie să vă zic, şefu’.

– Ludmila, a spus Konrad mutându-şi privirea din nou la ea. Acum sunt un om sărac. Nu mai am bani nici să-i plătesc pe lăutarii ăştia fără de Dumnezeu, care nici nu ştiu de ce continuă să cânte…

– Konrad, iubitul meu, crezi că dacă mi-ar fi păsat de toate astea, aş mai fi rămas cu tine? a spus ea. Părul şaten îi flutura în bătaia brizei. S-a apropiat de el. Konrad i-a lipit bazinul de al lui. A privit-o câteva clipe lungi. “Pup-o, bă”, i-a mimat din buze violonistul, accentuându-şi gestul cu acordurile vioarei.

Şi a pupat-o.

– Căţea ordinară.

– Boem pederast.


Konrad observase iahtul ăla cu câteva zile înainte, andocat în port. I se părea trufaş felul în care proprietarul o legase cu un singur odgon de chei, de parcă numai maiestuozitatea lui l-ar fi oprit să se mişte din loc. Era lung, avea o forma agilă, fusiformă, bompresul fiindu-i ornat cu o sirenă în miniatură. Era albă, cu linia de plutire vopsită în roşu. Avea două vele triunghiulare şi un singur catarg. Interiorul era lăcuit cu un lac ce imita culoarea lemnului de cireş. Sau poate era doar lemn de cireş lăcuit. A reuşit să taie odgonul doar cu briceagul din buzunar. S-a urcat la bord, împreună cu Ludmila şi cu cei trei muzicanţi rămaşi şi a navigat de-a lungul coastei Croaţiei până în alt port, unde a vândut iahtul şi pistolul pe piaţa neagră şi a concediat muzicanţii. Dar nu şi pe Ludmila. Cu Ludmila a rămas.

Întrebare nerostită

muzei mele

Daca m-ar ajunge păcatele din urmă
şi aş muşca din mărul discordiei
încă o dată
Ai fi tu Eva mea?

Dacă aş fi un alter-Lucifer,
sătul de Paradis,
decăzut în Tartar
Te-ai arunca după mine?

Dacă aş porni o revoluţie în seara asta
dacă aş ridica baricade şi aş dărâma tirani
dacă aş fi un proscris
mi-ai împărtăşi cauza?

Dacă m-aş întinde să mor
sub şenilele soartei
în seara asta
Te-ai întinde lângă mine?

 

Doi sau trei ianuarie

Aftermath-ul revelionului. Mda.

Doi sau trei ianuarie, cu vreo doi sau trei ani în urmă și cu o durere de cap demonică ce-mi cuprinsese craniul. Dracu’, zici că avea voință proprie. M-am trezit pe la vreo 10 dimineața. Ai mei, bugetari zeloși, deja dădeau cu subsemnatul pe la serviciu, stiți cum merge treaba. Am tras draperia și m-am uitat pe geam. Cer sinucigaș și ploaie mohorâtă. Am intrat în baie. Rahat, am rămas fără pastă de dinți. Fac gargară cu ceva apă de gură pe care am găsit-o în orașul subteran de sub chiuvetă, unde țin ai mei tot felul de chestii. M-am dus în bucătărie. Pe masă, o omletă rece, care și-a avut perioada de glorie probabil pe la vreo 8 și jumătate A.M. Avea și un bilet pe post de garnitură. Pe garnitură scria cu scrisul tatei: “[Fiul meu drag și iubit pe nume n.a.] Dani, du-te și ia o pâine, am rămas fără.” Evident că am ramas fără, doar nu facem stocuri pentru foametea mondială. Mda, trag geaca pe mine și ies în stradă. Deprimant. Pe-atunci, încă mai puneam botul la toata vrăjeala cu “atmosfera de sărbători”. (A nu se citi sub nicio formă “Crăciun”, respectiv, “Nașterea Domnului” și chestii. Va rog să nu comiteți eroarea asta fatală.) Nu mi se pare deprimant acordul tacit de “hai să ne bucurăm că facem schimb de cadouri și să băgăm în noi ca apucații și hihihi și hahaha” în sine, deși chiar și asta în sine e o pervertire de la scopul originar al sărbătorii Crăciunului (naiba, tipul pe nume Crăciun a fost cumva chiar tipul rău în toată povestea aia…). Nu, mă deprimă faptul că undeva, de-acolo, de sus, din vârful Palatului Parlamentului cineva se distrează cu un comutator “acu’ munciți/ acu’ vă distrați si va hăhăiți/ acu’ munciți”. Tre’ să ne fericim la comandă, și după aia înapoi la muncă. Din cauza asta, îmi pare rău, dragaă statule român, sau oricare dragă alt statule, dar o să încerc cât de mult pot să evit să muncesc pentru tine. Și știți care-i cireașa de pe tort? Că oamenii vizionari și întreprinzători, în infinita lor înțelepciune (a se citi foame de bani), au alipit și treaba cu trecerea dintre ani, căreia pe care au denumit-o în mod pompos “sărbătoare” Crăciunului, într-un conglomerat industrial de veselie și bunăvoie. Și a ajuns, într-un fel, precum carnavalul de la Rio: câteva zile de exaltare orgasmică, și după aia, după ce au terminat deșertăciunile de defilat, te trezești într-un colț de stradă, în plină favela, cu capul pe o bordură, mahmur și lefter, uitându-te la carele alegorice cum sunt demontate și îndepărtate în lumina spălăcită a zilei. Fuse și se duse.

Deci am ieșit în stradă. Același cer sinucigaș, aceeași ploaie mohorâtă. Zăpada se topise și acum era numai zloată peste tot. Nori grei se frecau unul de altul, trimițând spre noi, pământenii de rând, o scuză palidă de lapoviță. Câini jigăriți dorm pe guri de canal aburinde. Deprimant. Am intrat în chioșcul din colțul blocului (altul decât al meu, evident), trecând peste o zebra proaspăt vopsită, parcă numai ieri ar fi fost alegeri. Mă întâmpină, como de obicei, vânzătoarea blondă cu rădăcini albe, cu o aluniță păroasă pe față, aluniță care o întrecea în dimensiuni pe a mea (Care pe vremea aia nu era păroasă. Nici acum nu e, că-s băiat finuț și mă rad.), și mai grasă cu două kile față de anul trecut din motive de pomana porcului. Tot ca de obicei, e acră preum varza în care și-a înfășurat sarmalele.

– Mda, bună ziua. Ce vrei? O pâine feliată, vă rog. Da, câte vrei? Una, v-am zis. Mhm. Cât costă? Doi lei șaptej de bani. Uitați-i. N-ai mărunt? Nu. Mda, mă rog, nu mai am să-ți dau treij de bani. Nu contează, la revedere.

Ajung acasă. Bag omleta rece în microunde și aștept. Scot pâinea din pungă, pâine albă feliată. Rahat, trebuia să iau integrală…

Şuie Paparude – Cu zâmbetul pe buze

 

Pentru că melancolie ca dracu’. Melodia asta îmi accesează sursele primordiale de melancolie. Îmi inspiră nostalgie. Mi-aduce nostalgie. Mă face să mă gândesc la copilărie. Mă gândesc că vreau să zbor, să mă lupt cu oricine, orice, să înot, să mut munţi până cad frânt. Apoi să o iau a doua zi de la capăt. Momentul meu preferat al zilei e intervalul ăla de vreo 10-20 de minute în care nu e nici chiar noapte, dar nici dimineaţă. E o incertitudine inefabilă. Urăsc  dimineaţa. Dimineaţa e cel mai de căcat moment al zilei. Melodia asta stârneşte în mine multe sentimente…