„Six feet underwater”

Asta e partea a doua a unei trilogii.

 

Ştia că va veni acest moment; nu ştia când. Îi era însă totuna dacă ar fi venit peste 10 minute sau 10 ani.

A strâns-o la piept mai tare. Ea îl privea cu ochii ei mari şi verzi.

“Promiţi că de data asta rămâi?”

“Până când moartea ne va despărţi…”

 

Apus de soare. O plajă aurită. Ovidiu stătea tolănit pe un şezlong, lăsându-se înghţit de peisajul idilic. Aşa cum făcea în fiecare seară de la o vreme încoace.

“Mda, Maui-ul e destul de frumos în perioada asta. Nu-i chiar genul de locaţie pentru care să-ţi vinzi sufletul, dar totuşi…”

A mai luat o gură din cupa de şampanie.

“Da, e chiar frumos…”

S-a uitat în treacăt la sticla de şampanie de pe măsuţa din stânga lui.

“Aceeaşi ca în seara aia. Mamă, şi ce buze avea…”

 

Barul nu era prea aglomerat în seara aceasta. Orchestra cânta in surdină un cântec lin, de adormit copiii.

– Mădălina, ce… ce n-a mers între noi? a şoptit el, începând al doilea Johnny din seara aceea.

– Hmm, a făcut fata, luând şi ea o înghiţitură de vin, de unde să-ncep?

 

A coborât din avion obosită, dar entuziasmată. Era primul ei concediu adevărat după aproape un an. Primise postul de translator în Parlamentul European chiar în ziua în care implinise 21 de ani. De atunci lucrase la foc continuu. Se ţineau şedinte zilnice şi italienii aceia nu înţelegeau să se mai şi oprească din vorbit. Bine că nu trebuia să le traducă şi gesticulaţiile…

Pachetul ei nu prevedea transportul până la hotel, care era aproape de cealaltă parte a staţiunii. Şi nu se vedea nici un taxi prin apropiere.

“Oh, haide! Nu poate fi atât de greu. Nu e decât vreun kilometru. Geamantanul e relativ uşor şi ţi-au mai dat şi harta asta drăguţă…”

 

– … şi cam astea sunt motivele pentru care relaţia noastră a mers prost.

– Hmm. Doar 394. Şi pentru asta ne-am despărţit noi? a întrebat Ovidiu, zâmbind timid.

– Pai, umorul tău ar fi cel de-al 395-lea, a spus Mădălina, zâmbind la rândul ei.

 

A plecat de pe plajă, încercând să rupă eticheta de pe sticla de şampanie. Adevărul era că, pe undeva, tot mai ţinea la ea.

“Ziua aia când i-ai zis că nu mai poţi continua aşa şi că trebuie să vă despărţiţi… tipule, ai făcut-o ca s-o protejezi, n-aveai de ales… n-aveai de ales pe dracu’! Puteai s-o protejezi foarte bine şi aşa… i-au dat lacrimile… Dar Ovidiu, dragule, de ce?… I-au dat lacrimile, tâmpitule! Nici măcar nu te-ai uitat la ea când ai plecat… nici măcar cu coada ochiului… Tâmpitul dracului!”

 

– Mădălina, să ştii… îmi pare rău pentru cum m-am purtat. În ziua aia. Chiar…

– Te rog. Dacă aş fi fost atât de supărată pe tine, n-ai mai fi ieşit din camera aceea viu.

Un surâs amar s-a întipărit pe faţa lui Ovidiu. Probabil asta se şi întâmplase.

– Am fost un prost.

– Ştiu.

– Am fost un tâmpit.

– Ştiu.

– Am fost un idiot.

– Ştiu.

– Şi tu acum îţi baţi joc de mine, a oftat el, ridicând amărât privirea.

 

A început să se plimbe pe străzile largi, trăgând geamantanul după ea. Soarele se estompa rapid, şi luminile stradale încă nu fuseseră puse în funcţiune.

Ceilalţi turişti o iritau prin goana lor după confort şi magneţi de frigider. Căuta în special străzile mai puţin umblate. Avea spiritul aventurii în sânge. Când era mică, locuia cu tatăl ei într-o casă dintr-un oraş de munte. Tatăl ei era scriitor. Făceau excursii în fiecare weekend . Cunoştea la perfecţie pădurile de pe dealurile ce-o înconjurau. Dar când a împlinit 10 ani, judecătorii au decis că era mai bine pentru ea să locuiască împreună cu mama ei într-un apartament din Capitală.

Tot visând cu ochii deschişi, nu a observat că străzile erau tot mai întortocheate şi numărul de trecători scădea vertiginos. Totuşi, unul anume, care se remarca printr-o glugă trasă peste ochi, a început brusc să se intereseze de soarta ei.

 

– Nu caut scuze pentru ce am făcut, a spus Ovidiu, dând pe gât al 7-lea pahar. N-o să-ţi spun că aş vrea să dau timpul înapoi şi să retrag ce-am spus, fiindcă ştim amândoi că n-ar avea rost. Pentru a treizeci şi una oară în seara asta, îţi cer iertare…

– Stai liniştit. Te-am iertat încă de la cea de-a nouăsprezecea oară. Doar… să nu se mai întâmple.

– Vrei să spui… a întrebat Ovidiu, o luminiţă aprinzându-i-se în ochi.

Fata a arcuit o sprânceană.

– Exact.

 

L-a văzut luându-se după ea. Tipul nu părea a avea intenţii din cele onorabile.

Şi-aşa nu avea nimic de făcut la hotel.

“La fel de bine am putea opri o crimă atroce din desfăşurare…”

Glugatul s-a apropiat de fată şi i-a strigat:

“Evening, madam! Ain’t the necklace a lil’ too heavy for you?” a întrebat, întinzându-şi mâna jegoasă spre gâtul fetei.

“Get your hands off me, pig!” s-a smucit ea.

“Woah, easy there stud” a spus Ovidiu, punându-şi calm mâna pe umărul tipului. “I worked hard to buy her that necklace.”

“Who the hell are you?!” a urlat negriciosul speriat, retrăgându-se.

“Her loving and protective husband for the next five minutes.”

“Man, I got four guys over there, behind the dumpsters!” şi a fluierat scurt, aceştia sărind peste tomberon, ajungând direct în mijlocul străzii.

“So call a couple more, to make it even!” a şuierat Ovidiu, trăgându-i un pumn în figură.

Lupta s-a terminat repede şi categoric. Cel din faţa lui a muşcat din ţărână urgent, celui de-al doilea i-a rupt mâna, celui de-al treilea i-a zburat dinţii din gură, pe al patrulea l-a dat cu capul de un stâlp, şi cel de-al cincilea a scăpat cu fuga. Aparent, cei doi tipi de care spunea Ovidiu chiar ar fi putut face o diferenţă. Transpirat tot, s-a îndreptat spre aproape-victima unui jaf, parodiind o plecăciune:

“May you have a wonderful evening… damzel…”

 

A acoperit cu un sărut buzele cărora le dusese atâta timp dorul. A purtat-o pe braţe afară din barul hotelului, prin holul mare, pe scări, în lift, pe coridor.

– La mine sau… a reuşit el să îngaime.

– La tine, la tine!

Mai târziu, s-a trezit dintr-un somn agitat, lac de sudoare. Cearşafurile erau făcute vraişte. Îşi amintea perfect ce se întâmplase…

Ştia că va veni acest moment; nu ştia când. Îi era însă totuna dacă ar fi venit peste 10 minute sau 10 ani.

A strâns-o la piept mai tare. Ea îl privea cu ochii ei mari şi verzi.

“Promiţi că de data asta rămâi?”

“Până când moartea ne va despărţi…”

A scos un pistol din sertarul noptierei. S-a ridicat de pe pat, în timp ce trăgea în oamenii veniţi să-l omoare. Încercau să intre pe uşă şi pe ferestre. El încerca să îndepărteze focul de Mădălina.

A ieşit din dormitor, ajungând în sufragerie.  A răsturnat canapeaua şi a plonjat în spatele ei. I s-a golit încărcătorul. L-a aruncat în capul unuia care tocmai intra pe un geam şi a cules un altul de pe jos.

 

– Amatori, a şoptit Ovidiu, ascultând ecoul slab al spuselor sale în camera de pe acum goală. Cu o grenadă ar fi terminat mai uşor. S-a uitat roată la corpurile împrăştiate pe jos în tot felul de poziţii. A observat că toţi erau îmbrăcaţi în sacouri negre, ca la şcoală. După cum spuneam, amatori…

Unul dintre ei nu era mort. Zăcea pe podea în spatele lui. A ridicat pistolul şi a tras. L-a nimerit în braţul drept. Glonţul a trecut prin os, fracturându-l. Ovidiu a scos un urlet gutural şi şi-a golit încărcătorul în ţeasta asasinului.

S-a împleticit înapoi spre dormitor. Mădălina stătea ghemuită într-un colţ. Mâna lui era plină de sânge. Fata, la rândul ei, avea ochii plini de lacrimi.

– Interpol… sunt de la Inter… a mai apucat el să spună, înainte să se prăbuşească pe cearşafurile în dezordine.

Într-un târziu, a îndrăznit să se mişte, tulburând astfel atmosfera solemnă a locului. A numărat douăsprezece cadavre.

A ajuns pe ghicite în baie. A deschis robinetul chiuvetei. Jetul cădea jilav în gaura de scurgere, făcând spume. Şi-a dat cu apă pe faţă. S-a lăsat încet pe podea, lăsând şi apa să curgă mai departe.

“Bun, să vedem… ne-am întâlnit într-o staţiune în Hawaii… în puterea nopţii, o duzină de oameni au venit să-l ucidă. Erau asasini plătiţi, sau… ce zicea?… Interpol. Nici cu el nu e clară situaţia…”

S-a auzit un geamăt din dormitor. Ovidiu îşi revenea încet în simţiri. Din câte îşi amintea ea, era rănit grav. S-a ridicat şi a căutat în dulăpiorul cu efecte. A găsit o trusă de ajutor minusculă şi s-a înapoiat în dormitor, călcând printre cadavre. Făcuse nişte cursuri de prim-ajutor pe când era voluntară la Crucea Roşie. Totusi, acele cursuri nu o învăţaseră cum să scoată gloanţe din corp…

După ce i-a îngrijit rana, s-a aşezat lângă el, cu atenţie, să nu-l trezească. A căzut într-un somn greu, fără vise.

Când s-a trezit, era aproape dimineaţă. Tot ce mai rămăsese din Ovidiu era un bilet scris pe marginea noptierei. L-a despăturit frecându-se la ochi.

 

Îmi pare rău că te-am minţit în legătură cu profesia mea. Sunt… nu prea mai contează acum ce sunt, nu-i aşa? Acum sunt doar plecat.

Nu-ţi face griji în legătură cu evenimentul la care ai asistat mai devreme în seara asta. Nu se va mai întâmpla. Cât despre celălalt… pereţii sunt antifonaţi şi room-service-ul vine abia pe la 11.

Mulţumesc că mi-ai scos glonţul din rană şi că mi-ai pus osul la loc.

Te iub…

Iartă-mă, te rog, dacă nu voiai să mai ai de-a face cu mine.

 

Ovidiu

 

– A promis că o să rămână…

Pe când ea se trezea, el era deja destul de departe de Maui, în avionul său personal. Deşi i-era greu să piloteze cu o singură mână, se descurca. Din când în când, o durere îl mai săgeta în braţ. Din când în când, o durere îl mai săgeta în inimă.

“Tu chiar nu te potoleşti, nu-i aşa? Nu trebuia să fi lăsat biletul ăla. Nu trebuia să fi venit în Maui. Nu trebuia s-o fi cunoscut, la dracu’! Nici nu-mi imaginez ce a văzut la tine…”

Doar dacă…

“Ea chiar te iubeşte. Asta e. Tot timpul ăsta, te-a iubit şi tu nici nu ţi-ai dat seama. Tot timpul ăsta… mare dobitoc eşti!”

“Dar, acum, biletul, plecarea… oh, las-o baltă. Ştii că până la urmă tot la ea te-ntorci!”

Şi a început manevrele de rotire a avionului.

A şters amprentele de pe pistoale. A ieşit pe uşă, fără să se uite în urmă.

Odată ce a ajuns la ea în apartament, s-a trântit în patul imens. Întinzând mâna să-şi caute ceasul, a deschis din greşeală televizorul.

“… ning! I’m Samantha Adler and you’re watching the BBC morning report.

This morning, around 4:00 AM, a Cessna 525 private jet crashed into the Pacific Ocean, near Hawaii’s territorial borderline, the coast of Maui, more precisely. There were  no recorded casualties, although the coast guard is still searching for the pilot’s body. The coroners assume that he hasn’t deceased on impact and managed to escape, although no emergency kits were reported missing. It seems that the pilot performed a dangerous steering maneuver and encountered fatal turbulence. We do not have knowledge of the aircraft’s owner, but we will return later with updates on the subject…

Coming up next, DAX 40  stock market crashes for the tenth time this week…”

Se simţea obosită. Totul părea ireal. Fusese din nou cu ea. Acum plecase. Poate el era în avionul acela…

A schimbat canalul la întâmplare. VH1.

All you’ve ever wanted

Was someone to truly look up to you

And six feet underwater,

I do.

A dat televizorul mai încet. A închis ochii. A început să viseze.

“Mădălina?”

“Da? Cine este?”

“Eu sunt. Ovidiu.”

“D-dar este imposibil. Ovidiu a plecat azi-dimineaţă. Poate e mort acum.”

“Dar sunt viu. Uite!”

A simţit nişte buze fierbinţi peste ale ei. A simţit un corp fierbinte şi umed peste al ei. A simţit o căldură intensă inundându-i întregul corp. A deschis ochii.

Nu era nimeni.

 

Partea a treia o puteți citi aici.