Căldură umană

Asta-i încheierea unei trilogii pentru care am primit un număr moderat de lauri și de glorie. Părțile unu și doi le citiți aici și aici.

 

Tufe de trandafiri umpleau câmpul. Trandafiri cât vedeai cu ochii. Roșii, roz, rareori albi. Își croia drum cu securea printre ei. Încercau să-l întoarcă din drum cu spinii lor, dar el nu le simțea mângâierea. Înainta impasibil la durere. Tufele de trandafiri au început să crească mari și groase, înălțându-se spre cer precum niște vrejuri fantastice, sugrumând lumina.

Era plin de răni când a găsit-o. Zăcea sfârșită într-un luminiș. Avea părul răsfirat și ochii întredeschiși. Îl privea, cu capul întors pe-o parte.

 

Stătea pe marginea acoperișului blocului, cu un picior ridicat pe care își sprijinea brațul drept. Pe celălalt îl legăna în gol. Bitumul negru, copt de soarele de peste zi, încă radia căldură. Țigara i s-a stins între degete. A aruncat-o în jos cu un ghiont. A întins mâna în dreapta după sticla de vin, a ridicat-o în lumina soarelui. Câteva picături de licoare se mai jucau pe fundul concav al sticlei. Și-a desfăcut palma, a lăsat sticla să cadă. Sticla a aterizat cu un pocnet sec pe caldarâmul pustiu.

Se simțea bătrân ca dracu’. ” Toți ani ăștia… pierduți, nu știu…” Urâse anii ăștia. Dar era bun în ceea ce făcea. Avea cele minim 10.000 de ore necesare în domeniu pentru desăvârșire. Același și același lucru. De la o vreme, ajunsese să opereze mecanic. Nimic nu îl mai infiora, nimic nu-l mai înfricoșa. Strângea lațul, apăsa pe trăgaci, turna otrava în băutură, arunca în râu. Et cetera.

De un an, își lichidase contul dintr-una din băncile unde își avea depozitate câștigurile de pe urma asasinatului unui președinte de republică bananieră. Avusese ăla vână în el. După ce îi băgase un glonț în inimă, a continuat să urle după mă-sa. Cu banii, își cumpărase garsoniera asta de căcat. Își procurase atâta vin cât putea bea într-o viață și toate cărțile pe care ar fi vrut să le citească în loc să fie plecat prin lume să le dea altora colțul. Își cumpărase și un fotoliu de citit și o lampă dintr-acelea cu intensitate reglabilă, ca boșorogii. Încerca să ducă o viață normală. Normală, pe dracu, după ce făcuse tot ce făcuse.

Dar ceva i se părea că nu se leagă. Era un tablou care-l obsedase dintotdeauna. Un tablou mental. Se afla într-o cameră în penumbră. Vedea o fereastră care privea spre răsăritul unui soare îndepărtat, ițindu-se din spatele lunii. Aprindea o lampă, observând o carte deschisă pe la jumătate. Pereții erau tapițați cu cărți vechi.  Se așeza pe fotoliu și incepea să citească. O ușă nevăzută se deschidea și intra o fată. Ea înainta spre el.

Știa cine era fata. Dar nu știa dacă fata aia mai există.

 

Fata a parcat mașina și a coborât ușa garajului. Ciobise puțin pichetul alb când intrase pe alee. A intrat în casă, dezbrăcându-și hainele din mers. Și-a despletit părul blond dintr-o mișcare, îndreptându-se spre cutia poștală. O felicitare minimalistă și plină de căldură. „Bonne anniversaire, Madeleine!” de la fostul ei iubit, scrisă de mână. A aruncat-o pe măsuța de sticlă din hol. A intrat în baie și a dat drumul la robinetul cu apă al căzii. A intrat încet în apa fierbinte, savurând arsura de pe piele. A închis ochii, pentru a se concentra mai bine asupra ei. Cheia era să fie constantă, altfel o să sufere un șoc termic și o să se ducă totul dracu’.

Numai fața i-a rămas deasupra apei. A deschis ochii. Vederea îi era tulbure de la aburii care se ridicau. Tipul o să vină pe la 7, pe la 7 și 10 or să plece în Mercedesul lui. Or să meargă la un restaurant agreabil și or să petreacă o seară agreabilă. Apoi tipul o să insiste. „Vrei să trecem pe la mine, să-ți arăt colecția mea de crose de golf? Sunt mai mult decât agreabile.” Dar ea o să fie neînduplecată, ea are un avion de prins mâine dimineață, la ora 3 A.M. precis. O va duce spre București, aeroportul internațional Henri Coandă, apoi va merge în apartamentul părinților ei, unde își va petrece cea mai tare zi de naștere de un an încoace. Băieți și băutură și Haribo și tot restul…

 

Acum vreo 3 ani, primise un contract de salvare a unui tip. Demnitar, terorist, profet, căcat, nu conta. Era ținut ostatic într-un buncăr din deșertul marocan. După ce a intrat, a trebuit să sucească o grămadă de gâturi până a ajuns la celula lui. A găsit un bătrân răpănos sprijnit cu spatele de zid. De când stătea închis acolo, îi crescuse o barbă deasă și murdară. L-a scos din celulă. Prizonierul nu putea să meargă. Era paralizat de la talie în jos. L-a luat în spate și și-a făcut ieșirea mai zgomotoasă decât intrarea. O vreme a ținut la distanță soldații rămași cu revolverul lui.

L-a aruncat pe bărbat jos ca pe un sac de cartofi. A scos cuțitul și s-a năpustit înspre gurile de foc, gândindu-se mai târziu cât de idiot a putut să fie. A primit un glonț în umărul drept, apoi și-a înfipt cuțitul în beregata trăgătorului. Pe restul i-a prins la înghesuială și a terminat repede cu ei. S-a întors la prizonier și l-a săltat cu un icnet pe umărul sănătos.

Elicopterul care trebuia să-i repereze n-a mai venit. A hotărât s-o ia pe jos, trăgându-și povara pe o foaie de cort. O zi a mers cum a mers, tovarășul lui nu spunea nimic și el punea un picior în fața celuilalt de parcă asta ar fi făcut din grădiniță.

A doua zi au început să apară dunele cele mari. Şi să se termine apa. A trebuit să raţionalizeze ăia doi litri de apă pe care-i mai avea la trei guri pe zi pentru fiecare. Îşi folosea raţia ca să îşi cureţe rana. Rana începea să se infecteze, de la praf şi de la bandajul neschimbat.

A cincea zi, apa era pe terminate. A hotărât că nu mai puteau decât să-şi înmoaie buzele în ea. Ovidiu îşi simţea capul greu şi umflat şi nu se mai ţinea bine pe picioare. Atunci a auzit vocea bătrânului pentru prima oară. Susura printre buzele crăpate un hârâit ce aducea a rugăciune sau un cântec funebru, de parcă-şi cânta propriul prohod. I-a făcut lui Ovidiu semn că vrea apă. Şi-a udat degetele crăpate şi şi le-a trecut peste faţă, apoi peste barbă, mângâind-o. Şi-a lăsat încet mâinile peste piept şi a închis gura.

„Ăsta a fost cel mai mare eşec al meu.” gândea Ovidiu, zăcând în carlinga elicopterului care-l găsise în ziua a şaptea. „Asta, şi Mădălina.”

 

De-abia apucase să pună capul pe pernă, că s-a trezit buimac în lumina lunii. Şi-a rotit ochii urduroşi în jurul camerei.

Telefonul lui suna. Era un memento. Ciudat, nu-şi punea memento-uri în calendar. Nu erau multe evenimente în viaţa lui pe care ar fi vrut să le consemneze. Cu ochii cârpiţi de somn, s-a ridicat în coate şi a aruncat o privire pe ecranul telefonului:

“ Aniversare Madalina.”

S-a întors pe partea cealaltă.

„ Eh frate, şi dacă n-ar fi, nu s-ar mai povesti.”

Cinci minute mai târziu, o maşină pornea în trombă din faţa blocului cenuşiu şi comunist.

 

–        Am venit! Mădălina, am venit!

–        Eşti beat.

–        Am primit cadou câteva beri pe drum.

–        Şi ce plănuieşti să faci acum?

–        Să te cuceresc din nou şi să te păstrez.

–        Şi cum ai de gând să faci asta?

–        Cu ajutorul lui Dumnezeu…

–        De ce te-ai îmbătat?

–        Pentru că ştii că nu-s distractiv când sunt treaz. Împuşc oamenii şi chestii.

–        Of, Ovidiule… de ce ai ales să faci asta? De ce ai ales să omori oameni pentru bani? Puteai să te faci avocat sau funcţionar de poştă…

–        Ei, pe dracu, mă vezi pe mine lingând timbre toată ziua?

–        Nu, dar n-ai fi avut atâţi oameni pe conştiinţă.

–        Ba da, cum să nu. Le-aş fi deschis pachetele, le-aş fi violat corespondenţa, le-aş fi mâncat sarmalele sigilate cu celofan…

–        Ţi-am spus să nu vii.

–        Ce?

–        Ţi-am trimis mesaj.

–        De unde aveai numărul meu?

–        Eu ţin minte chestii. La fel cum ţin minte că m-ai… m-ai…

–        Iubit şi părăsit…

–        Porcule.

–        Da, sunt un porc. Un porc ucigaş plătit. Ca Napoleon.

–        Despre ce vorbeşti?

–        Ştii tu, Napoleon din Ferma animalelor.

–        Ai citit Ferma animalelor?

–        Da, cum să nu. am citit şi 1984. Monumentală carte.

–        Și mie mi-a plăcut…

–        Vezi? Comunismul ne uneşte. Tuturor după posibilităţi, de la fiecare după nevoi…

–        Nu era aşa.

–        Nu contează. te iubesc.

–        Eu nu te mai iubesc.

–        De ce?

–        Nu te-am iubit niciodată. Acum pleacă.

–        Nu mă face să plâng.

–        Nu mă interesează. 5 ani nu dai niciun semn de viaţă şi apoi vii de ziua mea şi îmi spargi petrecerea.

–        Da’ ce voiai, să-ți iau o basculantă de flori? Am încercat atunci să mă întorc după tine atunci, pe insulă, îți jur!

–        Poate, dar acum nu contează.

–        Da’ de ce mama dracu’ nu contează? Vreau să fac asta să meargă, iubito. Vreau să fiu treaz, şi să mă trezesc lângă tine, şi să zâmbesc, şi să zâmbeşti, să ştim că ne iubim unu’ pe altu’ şi să ne sărutăm aşa, cu gurile pline de halenă…

–        Ovidiu, înţelege. Asta n-o să se întâmple.

–        Văd că debordezi de bunăvoință.

–        Înţelege. Știu că e mai greu, dat fiind că eşti beat ca dracu’ acum, dar o să trebuiască să te adaptezi.

–        Eh, și-o să merg și-o să dorm pe preşul tău, dacă e vorba să m-adaptez.

–        Nu face asta. Mâine or să vină ai mei pe-aici.

–        Rahat, și-or să vadă şi ei cât de multă dragoste țin eu în mine. Sunt plin de dragoste ca veceu’ de hârtie…

–        Nu. Or să se-ntrebe cine-i boschetarul care doarme pe preşul meu.

–        TE IUBESC, PIZDĂ! ASTA NU ÎNSEAMNĂ NIMIC PENTRU TINE?

–        Nu mai ţipa, o să trezeşti vecinii.

–        Da’ mă doare-n cur de vecini!

–        Nu mai înjura, dragule, că mergi în iad. Acum du-te frumos şi culcă-te pe preş.

 

S-a culcat pe preş şi a visat vise frumoase despre ei doi care fugiseră pe un cal alb înspre un apus perpetuu cu un refren apoteotic în timpane. Ca în poveştile de dragoste alea frumoase, când prinţul salvează prinţesa de dragon şi apoi se combină şi fac mulţi copii şi domnesc peste regat până la adânci senilităţi. Dar e mai greu când dragonul e chiar prinţul şi prinţul trebuie să lupte împotriva sieşi, iar prinţesa nu vrea să fie salvată, deoarece ştie cât de futut este prinţul.

„Six feet underwater”

Asta e partea a doua a unei trilogii.

 

Ştia că va veni acest moment; nu ştia când. Îi era însă totuna dacă ar fi venit peste 10 minute sau 10 ani.

A strâns-o la piept mai tare. Ea îl privea cu ochii ei mari şi verzi.

“Promiţi că de data asta rămâi?”

“Până când moartea ne va despărţi…”

 

Apus de soare. O plajă aurită. Ovidiu stătea tolănit pe un şezlong, lăsându-se înghţit de peisajul idilic. Aşa cum făcea în fiecare seară de la o vreme încoace.

“Mda, Maui-ul e destul de frumos în perioada asta. Nu-i chiar genul de locaţie pentru care să-ţi vinzi sufletul, dar totuşi…”

A mai luat o gură din cupa de şampanie.

“Da, e chiar frumos…”

S-a uitat în treacăt la sticla de şampanie de pe măsuţa din stânga lui.

“Aceeaşi ca în seara aia. Mamă, şi ce buze avea…”

 

Barul nu era prea aglomerat în seara aceasta. Orchestra cânta in surdină un cântec lin, de adormit copiii.

– Mădălina, ce… ce n-a mers între noi? a şoptit el, începând al doilea Johnny din seara aceea.

– Hmm, a făcut fata, luând şi ea o înghiţitură de vin, de unde să-ncep?

 

A coborât din avion obosită, dar entuziasmată. Era primul ei concediu adevărat după aproape un an. Primise postul de translator în Parlamentul European chiar în ziua în care implinise 21 de ani. De atunci lucrase la foc continuu. Se ţineau şedinte zilnice şi italienii aceia nu înţelegeau să se mai şi oprească din vorbit. Bine că nu trebuia să le traducă şi gesticulaţiile…

Pachetul ei nu prevedea transportul până la hotel, care era aproape de cealaltă parte a staţiunii. Şi nu se vedea nici un taxi prin apropiere.

“Oh, haide! Nu poate fi atât de greu. Nu e decât vreun kilometru. Geamantanul e relativ uşor şi ţi-au mai dat şi harta asta drăguţă…”

 

– … şi cam astea sunt motivele pentru care relaţia noastră a mers prost.

– Hmm. Doar 394. Şi pentru asta ne-am despărţit noi? a întrebat Ovidiu, zâmbind timid.

– Pai, umorul tău ar fi cel de-al 395-lea, a spus Mădălina, zâmbind la rândul ei.

 

A plecat de pe plajă, încercând să rupă eticheta de pe sticla de şampanie. Adevărul era că, pe undeva, tot mai ţinea la ea.

“Ziua aia când i-ai zis că nu mai poţi continua aşa şi că trebuie să vă despărţiţi… tipule, ai făcut-o ca s-o protejezi, n-aveai de ales… n-aveai de ales pe dracu’! Puteai s-o protejezi foarte bine şi aşa… i-au dat lacrimile… Dar Ovidiu, dragule, de ce?… I-au dat lacrimile, tâmpitule! Nici măcar nu te-ai uitat la ea când ai plecat… nici măcar cu coada ochiului… Tâmpitul dracului!”

 

– Mădălina, să ştii… îmi pare rău pentru cum m-am purtat. În ziua aia. Chiar…

– Te rog. Dacă aş fi fost atât de supărată pe tine, n-ai mai fi ieşit din camera aceea viu.

Un surâs amar s-a întipărit pe faţa lui Ovidiu. Probabil asta se şi întâmplase.

– Am fost un prost.

– Ştiu.

– Am fost un tâmpit.

– Ştiu.

– Am fost un idiot.

– Ştiu.

– Şi tu acum îţi baţi joc de mine, a oftat el, ridicând amărât privirea.

 

A început să se plimbe pe străzile largi, trăgând geamantanul după ea. Soarele se estompa rapid, şi luminile stradale încă nu fuseseră puse în funcţiune.

Ceilalţi turişti o iritau prin goana lor după confort şi magneţi de frigider. Căuta în special străzile mai puţin umblate. Avea spiritul aventurii în sânge. Când era mică, locuia cu tatăl ei într-o casă dintr-un oraş de munte. Tatăl ei era scriitor. Făceau excursii în fiecare weekend . Cunoştea la perfecţie pădurile de pe dealurile ce-o înconjurau. Dar când a împlinit 10 ani, judecătorii au decis că era mai bine pentru ea să locuiască împreună cu mama ei într-un apartament din Capitală.

Tot visând cu ochii deschişi, nu a observat că străzile erau tot mai întortocheate şi numărul de trecători scădea vertiginos. Totuşi, unul anume, care se remarca printr-o glugă trasă peste ochi, a început brusc să se intereseze de soarta ei.

 

– Nu caut scuze pentru ce am făcut, a spus Ovidiu, dând pe gât al 7-lea pahar. N-o să-ţi spun că aş vrea să dau timpul înapoi şi să retrag ce-am spus, fiindcă ştim amândoi că n-ar avea rost. Pentru a treizeci şi una oară în seara asta, îţi cer iertare…

– Stai liniştit. Te-am iertat încă de la cea de-a nouăsprezecea oară. Doar… să nu se mai întâmple.

– Vrei să spui… a întrebat Ovidiu, o luminiţă aprinzându-i-se în ochi.

Fata a arcuit o sprânceană.

– Exact.

 

L-a văzut luându-se după ea. Tipul nu părea a avea intenţii din cele onorabile.

Şi-aşa nu avea nimic de făcut la hotel.

“La fel de bine am putea opri o crimă atroce din desfăşurare…”

Glugatul s-a apropiat de fată şi i-a strigat:

“Evening, madam! Ain’t the necklace a lil’ too heavy for you?” a întrebat, întinzându-şi mâna jegoasă spre gâtul fetei.

“Get your hands off me, pig!” s-a smucit ea.

“Woah, easy there stud” a spus Ovidiu, punându-şi calm mâna pe umărul tipului. “I worked hard to buy her that necklace.”

“Who the hell are you?!” a urlat negriciosul speriat, retrăgându-se.

“Her loving and protective husband for the next five minutes.”

“Man, I got four guys over there, behind the dumpsters!” şi a fluierat scurt, aceştia sărind peste tomberon, ajungând direct în mijlocul străzii.

“So call a couple more, to make it even!” a şuierat Ovidiu, trăgându-i un pumn în figură.

Lupta s-a terminat repede şi categoric. Cel din faţa lui a muşcat din ţărână urgent, celui de-al doilea i-a rupt mâna, celui de-al treilea i-a zburat dinţii din gură, pe al patrulea l-a dat cu capul de un stâlp, şi cel de-al cincilea a scăpat cu fuga. Aparent, cei doi tipi de care spunea Ovidiu chiar ar fi putut face o diferenţă. Transpirat tot, s-a îndreptat spre aproape-victima unui jaf, parodiind o plecăciune:

“May you have a wonderful evening… damzel…”

 

A acoperit cu un sărut buzele cărora le dusese atâta timp dorul. A purtat-o pe braţe afară din barul hotelului, prin holul mare, pe scări, în lift, pe coridor.

– La mine sau… a reuşit el să îngaime.

– La tine, la tine!

Mai târziu, s-a trezit dintr-un somn agitat, lac de sudoare. Cearşafurile erau făcute vraişte. Îşi amintea perfect ce se întâmplase…

Ştia că va veni acest moment; nu ştia când. Îi era însă totuna dacă ar fi venit peste 10 minute sau 10 ani.

A strâns-o la piept mai tare. Ea îl privea cu ochii ei mari şi verzi.

“Promiţi că de data asta rămâi?”

“Până când moartea ne va despărţi…”

A scos un pistol din sertarul noptierei. S-a ridicat de pe pat, în timp ce trăgea în oamenii veniţi să-l omoare. Încercau să intre pe uşă şi pe ferestre. El încerca să îndepărteze focul de Mădălina.

A ieşit din dormitor, ajungând în sufragerie.  A răsturnat canapeaua şi a plonjat în spatele ei. I s-a golit încărcătorul. L-a aruncat în capul unuia care tocmai intra pe un geam şi a cules un altul de pe jos.

 

– Amatori, a şoptit Ovidiu, ascultând ecoul slab al spuselor sale în camera de pe acum goală. Cu o grenadă ar fi terminat mai uşor. S-a uitat roată la corpurile împrăştiate pe jos în tot felul de poziţii. A observat că toţi erau îmbrăcaţi în sacouri negre, ca la şcoală. După cum spuneam, amatori…

Unul dintre ei nu era mort. Zăcea pe podea în spatele lui. A ridicat pistolul şi a tras. L-a nimerit în braţul drept. Glonţul a trecut prin os, fracturându-l. Ovidiu a scos un urlet gutural şi şi-a golit încărcătorul în ţeasta asasinului.

S-a împleticit înapoi spre dormitor. Mădălina stătea ghemuită într-un colţ. Mâna lui era plină de sânge. Fata, la rândul ei, avea ochii plini de lacrimi.

– Interpol… sunt de la Inter… a mai apucat el să spună, înainte să se prăbuşească pe cearşafurile în dezordine.

Într-un târziu, a îndrăznit să se mişte, tulburând astfel atmosfera solemnă a locului. A numărat douăsprezece cadavre.

A ajuns pe ghicite în baie. A deschis robinetul chiuvetei. Jetul cădea jilav în gaura de scurgere, făcând spume. Şi-a dat cu apă pe faţă. S-a lăsat încet pe podea, lăsând şi apa să curgă mai departe.

“Bun, să vedem… ne-am întâlnit într-o staţiune în Hawaii… în puterea nopţii, o duzină de oameni au venit să-l ucidă. Erau asasini plătiţi, sau… ce zicea?… Interpol. Nici cu el nu e clară situaţia…”

S-a auzit un geamăt din dormitor. Ovidiu îşi revenea încet în simţiri. Din câte îşi amintea ea, era rănit grav. S-a ridicat şi a căutat în dulăpiorul cu efecte. A găsit o trusă de ajutor minusculă şi s-a înapoiat în dormitor, călcând printre cadavre. Făcuse nişte cursuri de prim-ajutor pe când era voluntară la Crucea Roşie. Totusi, acele cursuri nu o învăţaseră cum să scoată gloanţe din corp…

După ce i-a îngrijit rana, s-a aşezat lângă el, cu atenţie, să nu-l trezească. A căzut într-un somn greu, fără vise.

Când s-a trezit, era aproape dimineaţă. Tot ce mai rămăsese din Ovidiu era un bilet scris pe marginea noptierei. L-a despăturit frecându-se la ochi.

 

Îmi pare rău că te-am minţit în legătură cu profesia mea. Sunt… nu prea mai contează acum ce sunt, nu-i aşa? Acum sunt doar plecat.

Nu-ţi face griji în legătură cu evenimentul la care ai asistat mai devreme în seara asta. Nu se va mai întâmpla. Cât despre celălalt… pereţii sunt antifonaţi şi room-service-ul vine abia pe la 11.

Mulţumesc că mi-ai scos glonţul din rană şi că mi-ai pus osul la loc.

Te iub…

Iartă-mă, te rog, dacă nu voiai să mai ai de-a face cu mine.

 

Ovidiu

 

– A promis că o să rămână…

Pe când ea se trezea, el era deja destul de departe de Maui, în avionul său personal. Deşi i-era greu să piloteze cu o singură mână, se descurca. Din când în când, o durere îl mai săgeta în braţ. Din când în când, o durere îl mai săgeta în inimă.

“Tu chiar nu te potoleşti, nu-i aşa? Nu trebuia să fi lăsat biletul ăla. Nu trebuia să fi venit în Maui. Nu trebuia s-o fi cunoscut, la dracu’! Nici nu-mi imaginez ce a văzut la tine…”

Doar dacă…

“Ea chiar te iubeşte. Asta e. Tot timpul ăsta, te-a iubit şi tu nici nu ţi-ai dat seama. Tot timpul ăsta… mare dobitoc eşti!”

“Dar, acum, biletul, plecarea… oh, las-o baltă. Ştii că până la urmă tot la ea te-ntorci!”

Şi a început manevrele de rotire a avionului.

A şters amprentele de pe pistoale. A ieşit pe uşă, fără să se uite în urmă.

Odată ce a ajuns la ea în apartament, s-a trântit în patul imens. Întinzând mâna să-şi caute ceasul, a deschis din greşeală televizorul.

“… ning! I’m Samantha Adler and you’re watching the BBC morning report.

This morning, around 4:00 AM, a Cessna 525 private jet crashed into the Pacific Ocean, near Hawaii’s territorial borderline, the coast of Maui, more precisely. There were  no recorded casualties, although the coast guard is still searching for the pilot’s body. The coroners assume that he hasn’t deceased on impact and managed to escape, although no emergency kits were reported missing. It seems that the pilot performed a dangerous steering maneuver and encountered fatal turbulence. We do not have knowledge of the aircraft’s owner, but we will return later with updates on the subject…

Coming up next, DAX 40  stock market crashes for the tenth time this week…”

Se simţea obosită. Totul părea ireal. Fusese din nou cu ea. Acum plecase. Poate el era în avionul acela…

A schimbat canalul la întâmplare. VH1.

All you’ve ever wanted

Was someone to truly look up to you

And six feet underwater,

I do.

A dat televizorul mai încet. A închis ochii. A început să viseze.

“Mădălina?”

“Da? Cine este?”

“Eu sunt. Ovidiu.”

“D-dar este imposibil. Ovidiu a plecat azi-dimineaţă. Poate e mort acum.”

“Dar sunt viu. Uite!”

A simţit nişte buze fierbinţi peste ale ei. A simţit un corp fierbinte şi umed peste al ei. A simţit o căldură intensă inundându-i întregul corp. A deschis ochii.

Nu era nimeni.

 

Partea a treia o puteți citi aici.

„But it’s been fun”

Era timpul să plece. Era acolo de… nici el nu mai ştia de cât timp. Nu era nici beat, nici obosit. Simţea doar un fel de toropeală care-i înceţoşa simţurile.

–   Scuze, sărbătorito, tre’ să plec. Te iubesc…

Şi s-a despărţit de sărbătorită cu încă un sărut, pe fugă.

–   Sigur te descurci s-ajungi acasă? a întrebat fata ca prin vis.

“Da, da, sigur…” a răspuns el, vocea pierzându-i-se în ecoul holului lung.

 

Era ultimul rămas. Într-un târziu, s-a trezit, contemplându-şi poziţia de somn: un picior pe o masă scundă, altul pe sub ea, capul pe marginea unei canapele şi o fată înfăşurată strâns în jurul lui. Nu şi-a putut da seama de natura fetei, deoarece totul era cufundat in întuneric. Însă nu părea chiar rea.

“Hmm, drăguţă fata. Mă întreb ce…”

Ciudat, îşi amintea că şi atunci când adormise, era tot întuneric. I-au venit în minte versurile unui cântec mai vechi:

 “Come on, can’t go home, the night is yours

I’m blacking out, but it’s been fun…”

După care urma un solo optimist de chitară. Apoi a adormit din nou. Sau şi-a pierdut cunoştinţa, nu era sigur.

Mai târziu, s-a trezit de tot, însetat. Lângă el zăcea aruncat un laptop aflat în stand-by. De la care porneau două fire care se terminau în două boxe gigantice.

“Treburi japoneze…”

A deschis laptopul. Lumina aruncată de acesta i-a permis să observe peisajul post-apocaliptic al camerei. În același timp zapa prin imensul playlist.

“Ia să vedem… Linkin Park, Sex Pistols, Gogol Bordello, Șuie Paparude, Guns ‘n’ Roses, numai de-astea de dans balans… oh shit, ce cauta Dansul Pinguinului pe-acolo?!”

A descolăcit braţele fetei din jurul său, observându-i mai bine trăsăturile în timp ce făcea asta. Era motivul pentru care venise aici. Împlinea 21 de ani. Se cunoşteau oarecum. Nu atât de mult încât să fie consideraţi prieteni, ci mai mult ceva de genul: „tipa aia drăguţă, cum o cheamă…?”

 

A ieşit din blocul vechi, de dinainte de revoluţie, fiind cât pe ce să-şi rupă piciorul din cauza stratului gros de gheaţă apărut ca peste noapte.

„Ţin minte că atunci când am ajuns, trotuarul era curat-lună. Nu ştiu când a ajuns asta aici.”

A ridicat mâna stângă pentru a afla ora. Avea un ceas Doxa, cumpărat din Elveţia. Nu era pe mâna sa. A băgat mana în buzunar pentru a se uita la ceasul de pe telefon. Un telefon performant, de ultimă generaţie. Nici acesta nu era de găsit. A intrat într-o cabină telefonică, pentru a se uita la ceasul de pe afişajul electronic. Afişajul era defect.

 

S-a descleştat si a dat să se ridice. Amândouă picioarele îi erau amorţite.

„Se pare că o să mai stau aşa o vreme.”

A început s-o contemple pe fată, pe cât îi permitea lumina. Păr lung, blond, nas lung şi subţire, chipul oval, „mamă, ce buze”, mai mult nu putea s-o descrie. Cumulul uşoarei alcoolizări şi luminii neprielnice nu-l prea avantajau. Totuşi…

„Frate, cum n-am remarcat-o până acum? E superbă!”

Picioarele i se dezmorţiseră. S-a ridicat greu, atingând-o din greşeală cu cotul. Aceasta a supinat uşor.

S-a uitat în jurul lui. Ai fi zis că un regiment de călăreţi mongoli au intrat aici, au petrecut vreo două zile, apoi şi-au chemat şi caii înăuntru.

„Eh, asta e. Riscurile meseriei…”

I-era o sete teribilă. Peste tot pe jos erau sticle, în diferite grade ale golirii. Şi conţinând alcool de diferite grade.

„Frate, ăstora le era frică de apă ca Titanicului de aisberg.”

Luând-o pe ghicite, a ajuns în bucătărie. Negăsind alt recipient, a aruncat florile dintr-o vază, umplând-o cu apă de la robinet. Îşi simţea creierul încins, de parcă mergea prin deşert în plină zi. Şi-a băgat de-a dreptul capul sub jetul care continua să curgă.

S-a întors înapoi in living, un pic mai treaz.

 

A ieşit din cabina telefonică îngândurat. Aerul rece şi liniştit al serii îi făcea bine, îl ajuta să gândească limpede. Locul ăsta era destul de departe de vizuina lui personală.

„Aşa, acum tre’ s-o iau la stânga… apoi în faţă… Oare am luat-o bine?”

A văzut un om pe stradă, îndreptându-se spre el.

–   Mă scuzaţi, aveti cumva vreun ceas? l-a întrebat.

–   Da, sigur, stai să mă uit, a spus omul ridicând un ceas imaginar, observând portofelul ieşit pe jumătate din buzunarul interior al paltonului descheiat. Stai un pic, să-ţi aranjez guleru’, a spus, înhăţând portofelul.

A sesizat intenţia hoţului, întinzând mâna spre portmoneul care-l părăsea, nereuşind să apuce decât abonamentul de metrou. Hoţul a luat-o la fugă, având grijă să nu alunece pe gheaţă.

–  Staţi-ar în gât!

Ovidiu s-a uitat la bucata de carton având o mică bandă magnetică lipită pe ea. Abonamentul îi expira a doua zi.

„Oare un taximetrist ar primi-o?”

 

Fata dormea în continuare pe jos, cu capul pe marginea de canapea.

„Frate, nu pot pleca şi s-o las aşa. Hai s-o duc în camera ei. Dar pe unde-o fi aia?”

I-a găsit dormitorul, şi s-a intors după ea. A ridicat-o cu puţin efort – nu era nici timpul, nici starea cea mai bună pentru efort fizic, însă mândria sa masculină a primat. A dus-o pe braţe, cu grijă să n-o lovească de tocurile uşilor, până in camera ei. Părul lung i se revărsa in valuri. A lăsat-o uşor pe pat, cu grijă să n-o trezească. Fără succes. Fata a întredeschis ochii – nişte ochi căprui şi adânci – şi a susurat:

–   Ovidiu…

–   Da, Mădălina?

–   Pleci?

–   Ăh… nu. Mai pot sta.

–   Vino cu mine, aici, in pat. Şi-aşa, cred ca ăsta e singurul loc din casă care a supravieţuit uraganului, a spus ea zâmbind şi cuprinzându-l pe după gât.

–   Ăh, da, sigur… Niciodată nu refuzi gazda, nu? a mai apucat el să spună.

 

A băgat cartela de metrou în buzunar şi şi-a continuat drumul.

„Oare cât o fi ceasul? Trecut de doi’şpe, presupun. Nu cred că mai circulă metrourile.” Zâmbi in sinea lui. „Atunci cred că vom fi nevoiţi sa abordăm străvechea şi nemuritoarea artă a călătoriei pe blat” şi-a spus, ajungând într-o staţie de autobuz. A urcat în primul care a venit, nepăsându-i unde avea să-l ducă.

„Las-o baltă, tipule, ştii ca până la urmă tot la ea o să ajungi.”

A încercat să composteze cartela, fără succes. S-a aşezat pe o banchetă de 2 persoane, adormind instantaneu.

 

Patul era relativ mare, însă după câteva minute, Ovidiu a ales să stea pe un scaun, dupa ce s-a gândit mai bine – de fapt, după ce s-a gândit câtuşi de puţin. A întors scaunul cu spatele înspre pat, astfel încât să poată sta rezemat cu capul de spătar.

–   Scuze, am adormit în sufrageria ta, n-aş vrea să adorm şi aici.

–   De ce nu? Întrebarea avea probabil şi o notă insinuantă, dar era prea obosit ca s-o mai ghicească.

–   Și, cum ți s-a părut să declari moarte intregii cantități de alcool din casă?

–   Drăguț, mie și celorlalti 10 tipi și tipe. Mă gândesc să mai repetăm faza. Mai e ziua ta curând?

–   Da, sigur. La anul, tot pe data asta.

–   Scumpo, atunci s-ar putea să cutreier alte meleaguri…

–   Dar, bine-nțeles că vei lua avionul personal ca să ajungi la timp pentru ziua mea, nu-i așa?

–   Mereu… Ăh, Mădălina, poţi să-mi zici şi mie ce zi e azi? Sau măcar ce oră e?

–   Nu ştiu, a spus fata întinzându-se. Cred că s-au stricat toate ceasurile din casă. În orice caz, noapte.

–   Drăguţ. Poate că nu mai are sens să te întreb, dar mai ai ceva de băut prin casă? De preferinţă, fără alcool.

–   Stai să văd, a spus ea ridicându-se cu greu din pat şi ducându-se să caute. După o vreme s-a întors. Cam ce-ai vrea să serveşti?

–   Apă plată de izvor, dacă se poate.

–   No se puedo. Nu mai avem decât o sticlă de şampanie nedesfăcută. Plus altele de genul ăsta.

–   Merge şi aia…

Scaunul, deși tapițat și toate cele, era totuși destul de incomod (IKEA, ce să faci…), mai ales prin comparație cu patul, care părea atât de moale și confortabil. Și Măd…dar nu, nu voia să se mai întâmple:

“Cine știe ce naiba am făcut înainte să mă trezesc atunci” gândi el “Și totuși… oh, până la urmă, de ce nu?”

 

Ciudat, de obicei nu visa. Cel puțin nu-și amintea ca vreun vis să fie atât de clar și precis. Acum parcă se uita la un film.

Se făcea că s-a trezit tot pe bancheta pe care adormise, în mijlocul deșertului. A ieșit din autobuzul acum în paragină, si in fața lui s-a materializat deodată un duh al lămpii, având o lampă prăfuită in mână:

“Șefu’, te rog eu din suflet, freacă și mie lampa asta, acilea. Și n-o să-ți pară rău.”

„O frec dacă-mi dai un regat tropical. Și un bilet de autobuz.”

“Da, tot ce vrea suflețelu’ tău. Hai freac-o odată!” și i-a aruncat lampa la picioare.

“Ești cam obraznic, băi transparentule!” a spus Ovidiu, dând un picior metafizic în lampa de alamă. Duhul s-a enervat:

“Maamă… deci eu am muncit foarte mult ca să mi se frece lampa, și tu ai dat cu picioru-n ea! Ia vino-ncoace, trăiți-ar fami…”

Și i-a repezit un pumn metafizic în figură.

 

După mai mult de o sticlă de şampanie consumată împreună cu ea, s-a trezit dintr-un somn agitat, lac de sudoare. În patul ei. Cearşafurile erau vraişte. Nu-şi amintea ce se întâmplase…dar putea ghici. S-a uitat înspre Mădălina. Dormea. Probabil avea un vis frumos. Zâmbea. Nu s-a putut abţine s-o sărute, trezind-o.

Era timpul să plece. Era acolo de… nici el nu mai ştia de cât timp. Nu era nici beat, nici obosit. Simţea doar un fel de toropeală care-i înceţoşa simţurile.

–   Scuze, sărbătorito, tre’ să plec. Te iubesc…

Şi s-a despărţit de sărbătorită cu încă un sărut, pe fugă.

–   Sigur te descurci s-ajungi acasă? a întrebat fata ca prin vis.

“Da, da, sigur…” a răspuns el, vocea pierzându-i-se în ecoul holului lung.

 

Când s-a trezit într-un târziu din somn, îl durea spatele îngrozitor. Bancheta era al naibii de tare. A ridicat privirea. Locurile acestea i se păreau oarecum cunoscute, în lumina soarelui gata să răsară.

“ Ia te uită, până la urmă tot am ajuns acasă.”

A ieşit din autobuz, blestemând pe cei responsabili de designul banchetelor. Apoi a luat-o către casă, mergând pe străzile întortocheate.

“Da’ parcă drumul nu era aşa de lung… las-o baltă, probabil din cauza întunericului e aşa.”

Într-adevăr, din cinci in cinci lămpi stradale, câte una se mai întampla să funcţioneze.

Ajuns acasă, a avut un straniu sentiment de deja-vu. În pragul uşii l-a întâmpinat Mădălina.

–   Iubitule, parcă spuneai că te duci acasă.

–   Asta… asta n-ar fi avut niciun rost, mi-am uitat cheile la tine.

 

Asta este prima parte a unei trilogii. Partea a doua o puteți citi aici.